Felinare Modernista din Barcelona

Modernismul catalan (numit local Modernista), după cum spuneam în postările anterioare, a fost un fenomen artistic care s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în toate artele decorative din Catalonia, cu capitala sa, Barcelona.

Iată, mai jos, două felinare Modernista din Barcelona, primul felinar – creaţia lui Gaudi – se află în Placa Reial, iar al doilea felinar se află vizavi de Casa Lleo Morera, pe Passeig de Gracia, bulevard reprezentativ pentru arhitectura Modernista.

Anunțuri

Bovindouri şi balcoane Modernista in Barcelona

Modernismul catalan (numit local Modernista) a fost un fenomen artistic care s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în toate artele decorative din Catalonia, cu capitala sa, Barcelona. Printre caracteristicile modernismului catalan în arhitectură, aminteam de excesul decorativ, care s-a manifestat de multe ori printr-o bogată  ornamentaţie a balcoanelor şi bovindourilor.

Iată mai jos câteva bovindouri şi balustrade de balcoane, văzute şi fotografiate în cartierul Eixample, în special pe Passeig de Gracia,  o adevărată „vitrină” Modernista a oraşului. Observaţi dantelăria în piatră, balustradele din fier forjat cu motive decorative de inspiraţie vegetală şi stilul original al lui Gaudi, la balcoanele de la Casa Mila şi Casa Batllo.

Bovindouri  Modernista  Barcelona

Bovindouri Modernista în Barcelona

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Balcon de la Casa Amatller

Bovindouri Modernista la Casa des les Punxes

Balustrade Modernista la Casa Mila

Balustrade Modernista in curtea interioara de la Casa Mila

Balustrade in forma de masca de carnaval la Casa Batllo

Un alt balcon de la Casa Batllo

Balustrada Modernista in cartierul El Born din Barcelona

Balustrade Modernista

Câteva sugestii de mâncare şi băutură ieftină în Barcelona

Din capul locului trebuie să recunosc că, dacă în privinţa vizitării oricăror obiective turistice interesante nu stau să mă codesc şi oricât ar costa, scot fără regrete suma necesară din buzunar, în privinţa mâncării însă, fac mereu calcule şi transformări din euro în lei şi-mi dă atâta, că-mi trece pe loc foamea şi aia câtă e, că de obicei în străinătate nu prea mi-e foame. Pe de altă parte, curiozitatea şi dorinţa de-a încerca din deliciile culinare ale altor popoare e mare. Astfel că, în timp,  am ajuns la un compromis acceptabil: acolo unde găsesc la îndemână,  obişnuiesc să cumpăr mâncare şi băutură specifică locului din pieţe şi supermarketuri, costă incomparabil mai puţin.

Genul de restaurante all-you-can-eat nu m-au interesat în Barcelona, de vreme ce nu aveau mâncare specific catalană, ci  internaţională. Cum adică să mănânci fripturi şi salate cât poţi ? Apăi, ori vizitezi, ori mănânci până îţi ţii burta cu mâinile amândouă – zic eu.

În Barcelona mi s-a părut mai scumpă mâncarea la restaurante şi terase, comparativ cu oraşele din Italia vizitate până acum. În plus, ele nu rămân deschise toată ziua şi când chiar am vrut să intru într-unul din  încântătoarea Placa Reial unde mi-ar fi plăcut să mănânc la o terasă,  era închis după-masă,  la ora când am ajuns acolo. Astfel că singurul local în care am intrat şi mâncat a fost un bar de pe Rambla, pentru a experimenta şi eu faimoasele tapas cu fructe de mare. Iar într-o cofetărie am încercat crema catalana, asemănătoare cremei de zahăr ars de pe la noi.

În rest, în cele patru  zile ale vacanţei mele la Barcelona mi-am cumpărat mâncare şi băutură din trei locuri:

Mercat de la Boqueria

Celebra piaţă alimentară din Barcelona, situată pe Rambla, unde găseşti tot ce-ţi poate dori inima.

De aici mi-am luat de câteva ori, chiar şi pentru acasă, în ultima zi, Jamon serrano – e namaipomenit, vă sfătuiesc să-l încercaţi. Asemănător cu prosciutto crudo din Italia – o şuncă afumată de porc, din care-ţi taie pe loc câteva feliuţe sau aşchii. Mie nici nu mi-a mai trebuit altceva pentru micul dejun şi cele 2-3 sandviciuri pe care mi le pregăteam dimineaţa pentru restul zilei. Când îmi place ceva enorm, pot mânca şi o săptămâna acelaşi lucru.

Apoi zilnic una-două  salate de fructe exotice (1-2 euro), vândute în cutie şi cu o linguriţă de plastic, sau căpşuni la kilogram,

sucuri la pahar cu pai (1-2 euro), bomboane de ciocolată din mai multe sortimente (curiozitatea, bat-o vina),

frigărui cu bucăţi de peşte şi fructe de mare (4 euro)  şi churros.

Carrefour Market

Un supermarket situat pe Rambla, între Boqueria şi Placa de Catalunya, pe acelaşi trotuar cu Boqueria. Preţuri omeneşti, multe produse chiar mai ieftine ca la noi, de exemplu  sucurile  naturale din fructe.

Aici am descoperit gazpacho, o supă rece de legume crude pasate – era de trei feluri, la tetra pak – în genul laptelui ambalat de la noi, ţin minte că mi-am ales sortimentul soft şi din momentul ăla nici n-am mai vrut să încerc celelalte sortimente, că era prea bun.  Mie, gazpacho îmi ţinea peste zi şi de foame şi de sete, îl aveam la mine tot timpul prin oraş, câte o cutie pe zi, vreo 1-1,50 euro.

Am mai cumpărat de aici şi  tortilla,  şi fireşte, pâine.

Un mic magazin alimentar pe Via Laietana

O prăvălie cu autoservire având mâncare preparată, pentru acasă, vândută în caserole transparente din plastic, situată pe Via Laietana (paralelă cu Rambla), la 30-50 metri de Placa Ramon Berenguer el Gran, în sensul spre  Palau de la Musica Catalana, trotuarul dinspre Rambla.

De aici mi-am luat zilnic câte ceva, din păcate numele mâncărurilor erau afişate doar în catalană, aşa că nu ştiu ce am mâncat, erau feluri necunoscute, cu carne, peşte sau fructe de mare, toate foarte gustoase şi uşoare, cam la 3-5 euro. Ţin minte doar două cuvinte: empanada şi peix(peşte).
Era la doi paşi de hostalul meu unde îmi duceam apoi imediat prada, o încălzeam la microunde şi o topeam imediat, împreună cu un pahar de cava din butelii mici de 300 ml, la pret de 1-1,50 euro, luat din aceeaşi prăvălie. Cava  e vinul tradiţional al Cataloniei, un vin spumant, uşor, răcoros şi ieftin. Lăsaţi sangria pentru vacanţele în restul Spaniei şi Portugalia, în Barcelona beţi cava. Evident că în supermarketuri găsiţi mai degrabă cava în butelii mari, normale, eu m-am bucurat să găsesc pe Via Laietana butelii mici, cât să beau un pahar. Şi în toate serile barceloneze – mai puţin în seara sosirii –  am băut doar cava.

Barcelona e, cred, singurul oraş în care nu am băut apă sau bere deloc, doar sucuri de fructe, gazpacho şi cava.

M-am întors din Barcelona cu  un singur regret, că n-am gustat paella cu fructe de mare, alt fel tradiţional barcelonez, dar peste tot unde am văzut, paella era mare, cât roata de la car, prea mult şi pentru două persoane, cam 14 euro costa roata, prin urmare am renunţat. Astfel că, la un an distanţă, când au venit bucătari spanioli cu ocazia zilei culinare a Spaniei din cadrul Zilelor Clujului, fireşte că am fost prezentă la restaurantul Memo10 pentru o porţie de paella cu fructe de mare.

În sus şi-n jos pe Rambla

Faimoasa La Rambla – numită deseori şi  Les Rambles –  este o stradă (de fapt, o suită de 5 străzi) de promenadă din Barcelona, în lungime totală de 1,2 km.  La Rambla  uneşte Placa de Catalunya de mare, separând cartierele centrale Barri Gotic şi El Raval.

La Rambla seara târziu

O alee pietonală centrală, lată, mărginită de copaci, urmează două artere de circulaţie pentru maşini de o parte şi de alta a aleii pietonale, apoi câte un trotuar şi clădirile impunătoare ce mărginesc strada, având la parter baruri, restaurante si magazine cu vitrine elegante – asta ar fi La Rambla. Pe aleea pietonală centrală sunt amplasate  chioşcuri ce vând ziare, ilustrate, suveniruri, sunt şi standuri cu flori, păsări şi animale mici;  nenumărate  statui vii stau înşirate de-a lungul aleii atrăgând mulţi curioşi, sunt apoi portretişti şi caricaturişti la lucru şi mulţi-mulţi trecători şi gură-cască mişunând permanent. Probabil şi destui hoţi de buzunare,  atenţi la neatenţia turiştilor.

La Rambla e un furnicar de oameni la orice oră din zi şi din noapte. Te impresionează zgomotul străzii: trecătorii vorbesc între ei cu voce tare, urlă fără jenă şi claxoanele. Mulţimea de trecători debordează de energie, exuberanţă, vitalitate.

Mie, Rambla mi-a amintit imediat  de Via Toledo din Napoli, care, la fel,  e strada de promenadă principală a oraşului, aceeaşi senzaţie de vitalitate, probabil genul ăsta de străzi e  caracteristic oraşelor mediteraneene, unde localnicii  ies la plimbare  seara,  mai ales în weekend; dacă mai adaugi şi imigranţii şi turiştii,  strada pare un furnicar şi se umple de o rumoare pe care n-am mai auzit-o altundeva. Dat fiind că Via Toledo din Napoli am văzut-o întâi, apoi fiind mai îngustă, efectul de mişcare browniană a trecătorilor şi vuietul străzii  mi s-a părut mai impresionant, poate dacă adaug şi faptul că napolitanii sunt oameni cu un comportament mai expresiv, pot spune că m-a impresionat mai mult ca Rambla din Barcelona, de fapt întreg oraşul Napoli mi s-a părut mai spectaculos decât Barcelona. Iarăşi, în privinţa statuilor vii, cu un jumătate de an înainte de a merge la Barcelona fusesem la Londra unde văzusem tot ce nici nu-mi trecea prin cap că ar exista în materie de artişti stradali aşa că aici,  în Barcelona, nimic nu mă mai putea impresiona şi blazată fiind, nici nu cred că m-am oprit la vreo statuie vie. Astfel că, trebuie s-o recunosc, Rambla m-a dezamăgit oarecum, aveam aşteptări mai mari de la una din cele mai vestite străzi ( dacă nu cumva cea mai…) din Europa.  În plus (sau poate mai ales), nici clădirile de pe margine nu m-au prea impresionat, adevărul e că modernismul catalan categoric nu e printre preferinţele mele în materie de arhitectură. Dar cu toate astea mişunam şi eu zilnic cam de două ori pe Rambla, mai ales în interes de aprovizionare şi shopping, apoi şi pentru că preferam să cobor din metrou la staţia Liceu de pe Rambla, staţie foarte aglomerată, decât la staţia Jaume I.  de pe Via Laietana, pustie mai mereu.

Numele de „rambla”  provine dintr-un cuvânt vechi arab ce semnifică „albia secată  a unui curs de apă temporar” – demult de tot, pe aici curgeau pâraie de pe dealurile învecinate.

La Rambla începe, cum spuneam,  în Placa de Catalunya, un important centru al oraşului (nod feroviar, staţie metrou şi de  autobuze). Unul din reperele pieţei este enormul magazin universal Corte Ingles în stil art-deco târziu,  numit şi stil Streamlined Deco sau stilul „pachebot” – seamănă, nu-i aşa?  În faţa magazinului e staţia autobuzului direct ce leagă oraşul de aeroport.

El Corte Ingles din Placa de Catalunya

Spuneam că Rambla e o suită de străzi, de fapt segmentele ei au nume diferite: Rambla de Canaletes segmentul dinspre Placa de Catalunya, urmează Rambla de Estudis şi apoi Rambla de Sant Josep, unde se află pitoreasca piaţa La Boqueria sau Mercat de Sant Josep, cu piramide de fructe exotice, legume, peşti şi fructe de mare, mezeluri, seminţe şi bomboane… aici veneam eu o dată sau de două ori pe zi.

La Boqueria

Pe cele două laturi ale străzii se află palate sau case impozante, cele mai multe cu o arhitectură Modernista (modernismul catalan), dar există şi câteva în stil  baroc sau neoclasic. Poate cea mai importantă clădire de pe Rambla este Gran Teatre del Liceu, opera din Barcelona, cu o sală uriaşă pe şase niveluri, cu capacitatea de  2300 spectatori, construcţie care se află pe următorul segment, Rambla dels Caputxins  – era în renovare faţada operei, aşa că nu am fotografiat-o.

Printre cele mai interesante clădiri în stilul modernismului catalan de pe Rambla sunt  Casa Figueras şi Casa Bruno Quadros:

Casa Figueras

Casa Bruno Quadros

Aceasta din urmă,  un fost magazin de umbrele. Observaţi umbrela atârnată ostentativ în colţ – şi aceeaşi clădire, privită de după colţ:

Casa Bruno Quadras

Cam pe la mijlocul străzii, pe Rambla de Sant Josep înspre staţia de metrou Liceu, se află un mozaic de-al lui Joan Miro pe aleea pietonală centrală:

Mozaic Miro pe La Rambla

Din Rambla dels Caputxins, pe la mijloc, o străduţă în stînga duce la cea mai frumoasă piaţă – după părerea mea – din Barcelona, Placa Reial, cu o arhitectură deloc reprezentativă pentru Barcelona, mai degrabă italienească. Poate şi de aceea mi-a plăcut mie atât de mult 😛

Placa Reial

Şi iată mai jos unul din stâlpii cu felinar în stil Modernista, proiectat în tinereţe de Gaudi:

Felinar conceput de Gaudi pentru Placa Reial

Ultimul segment al Ramblei este Rambla de Santa Monica, unde e şi staţia de metrou Drassanes, segment care se termină la monumentul dedicat lui Cristofor Columb.

Urmează apoi o prelungire a Ramblei propriu-zise, Rambla del Mar, spre magazinul universal Maremagnum, acvariu şi cinematograful Imax, care se află deja în incinta portului Vell. Nu departe de aici se află şi clădirea World Trade Center şi Torre (turnul) Jaume, care leagă prin telegondole portul Vell de dealul Montjuic.

Dar Rambla se continuă, în sensul celălalt, prin Rambla de Catalunya ce porneşte din Placa de Catalunya spre cartierul Eixample până la Avinguda Diagonal, mergând în paralel cu Passeig de Gracia.

Şi n-am epuizat toate ramblele, aflaţi că  mai există şi Rambla del Raval, o arteră modernizată recent ce străbate cartierul El Raval, un cartier central, oarecum mai rău famat, locuit de mulţi imigranţi, localnici de condiţie mai modestă, hoţi, prostituate.
M-am plimbat pe aici dimineaţa devreme, puţini oameni mergeau la muncă, cred că hoţii şi prostituatele dormeau duşi. Bănci, palmieri şi o pisică uriaşă, sculptură a unui artist columbian care locuieşte pe această stradă:

Pe Rambla del Raval

Prea mare mâţă  ca să poată fi furată. 😀

Multe ramble deja. Pe bună dreptate ar fi mai corect Les Rambles decât La Rambla, nu-i aşa?

Modernismul catalan

(Un articol- sinteză, la fel cum am scris şi despre Arhitectura romană clasică.)

Modernismul catalan  este ramura catalană a mişcării sau fenomenului artistic european de la 1900 (ultimele două decenii din secolul XIX –  primele două decenii din secolul XX),  cunoscut  sub numele generic de Art Nouveau.
A nu se confunda modernismul catalan cu modernismul (ansamblu de stiluri  în arhitectură şi arte care apare după primul război mondial şi durează până în zilele noastre, caracterizat printr-o rupere totală de stilurile anterioare şi absenţă aproape totală a decoraţiilor), eventual putându-se spune că modernismul catalan e şi el un preludiu al adevăratului modernism.
Modernismul catalan nu este considerat un stil în arhitectură şi artele decorative (cum nici Art Nouveau-ul nu e), ci mai curând un fenomen, o mişcare regionalistă într-o anume  perioadă,  deoarece arhitecţii şi artiştii  încadraţi aici  aveau uneori chiar „stiluri” total  diferite (vezi Gaudi faţă de restul arhitecţilor  modernişti catalani;  vezi şi modernismul catalan faţă de Secession-ul vienez, etc.).


Perioada
în  care s-a desfăşurat modernismul catalan este cuprinsă între două mari evenimente cultural-artistice:
-Expoziţia universală de la Barcelona din 1888
-Expoziţia internaţională de la Barcelona din 1929.

Contextul în care a apărut modernismul catalan: Barcelona a fost primul oraş industrializat din Spania şi bunăstarea la care a ajuns pătura burgheziei locale a făcut ca partea cea mai cultivată a ei să-şi dorească etalare bogăţiei şi gustului prin noua arhitectură, să-şi clameze  identitatea naţională şi specificul cultural şi să-şi satisfacă aspiraţiile spre nou, spre modernitate.  În aceste condiţii apare la Barcelona o efervescenţă culturală şi naţionalistă   numită Renaixenca  – renaşterea culturii catalane, se extinde masiv oraşul după planul urbanistic al lui Cerda (cartierul Eixample) şi apar  antreprenori de tipul industriaşului Guell dornici să angajeze cei mai buni arhitecţi ai vremii.

Sursele de inspiraţie ale modernismul catalan:
-Art Nouveau-ul vest-european (linii curbe, ondulate, ritmate, curgând firesc, hiperbole şi parabole, o utilizare predilectă a decoraţiilor organice – în special boboci sau plante pe punctul de-a înflori)
-goticul tradiţional catalan
-tradiţia locului de dată recentă (vernaculară, artizanat, motive populare).

Caracterististici, particularităţi ale modernismul catalan (în cadrul general al Art Nouveau-ului):
-bogăţia sau chiar excesul decorativ
-integrarea elementelor arhitecturale  gotice
-utilizarea frecventă a ceramicii colorate sub formă de plăci sau mozaic trencadis
-balcoanele cu balustrade din fier forjat în motive  vegetale.

Arhitecţi ai modernismului catalan
Modernismul catalan  s-a manifestat preponderent în arhitectură şi artele decorative,  considerate împreună ca un singur tot (ideea de operă totală), arhitecţii fiind în acelaşi timp şi designeri de interior şi decoratori, creatori de mobilier, marchetărie şi corpuri de iluminat. A fost o perioadă de mare efervescenţă artistică, în care au proiectat, construit şi decorat clădiri mai mult de 100 de arhitecţi. Dintre aceştia, cei mai importanţi şi câteva din principalele lor creaţii din arhitectură:

Antoni  Gaudi  -considerat un geniu în arhitectura, a avut un stil propriu foarte original, cu o orientare organic-naturalistă, preocupări pentru geometrie (arc catenar, parabolă, hiperbolă, suprafeţe regulate) şi pentru materiale uşoare (cărămidă, mortar).
Operele lui de arhitectură din Barcelona aparţin patrimoniului mondial  UNESCO.

Lluis Domenech i Montaner -a fost un arhitect cu înclinaţii spre raţionalism şi funcţionalism în arhitectură, cu preocupări legate de  spaţiile largi, deschise pentru interioare, structuri metalice, materiale uşoare şi un stil decorativ extrem de încărcat.
Palatul Muzicii Catalane şi Spitalul Sant Pau  din Barcelona aparţin patrimoniului mondial UNESCO.

  • Palatul Muzicii Catalane (Carrer de Sant Francesc de Paula, 2)
  • Spitalul Sant  Pau (Carrer de Sant Antoni Maria Claret, 167))
  • Casa Lleo Morera (Passeig de Gracia, 35)
  • Muzeul Zoologic sau  Castelul celor 3 Dragoni (Passeig de Picasso)

Josep Puig i Cadafalch – o arhitectură inspirată din cea medievală (romanică şi gotică)

Josep Maria Jujol – un arhitect care pe lângă o arhitectură proprie a fost unul din principalii colaboratori ai lui Gaudi la decorarea construcţiilor acestuia, lui i se datorează banca şerpuindă îmbrăcată în mozaic trencadis din Piaţa Teatrului Grec din Parc Guell, decorarea apartamentelor principale din Casa Mila si Casa Batllo, sau  decorarea cu ceramică a faţadei casei Batllo.

Pe lângă arhitecţi, în perioada modernismului catalan s-a remarcat o pleiadă de artişti decoratori dintre care vreau să-i amintesc pe Antoni Rigalt pentru splendida cupolă din vitraliu de la Palau de la Musica Catalana şi pe Gaspar Homar pentru mobilier şi alte obiecte decorative.
O colecţie frumoasă de mobilier şi alte obiecte decorative ale artiştilor catalani modernişti  se poate admira atât în Casa Batllo şi Casa Mila cât şi la Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei,  MNAC , de pe Montjuic.

Ruta Modernismului
Există în Barcelona un număr de 116 construcţii ce aparţin perioadei modernismului catalan, o mare parte din ele e concentrată pe Passeig de Gracia şi străzile apropiate, precum şi pe Rambla.
Pentru turiştii dornici de-a cunoaşte îndeaproape acest fenomen, a fost concepută  Ruta  modernismului, marcajul de pe pavajul străzilor de-a lungul ei şi din dreptul clădirilor ce aparţin modernismului catalan  e cel din poza de mai jos.

Marcaj pe trotuar din Ruta Modernismului catalan

Mărul catalan al discordiei

Gaudi şi Domenech i Montaner sunt azi cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai modernismului catalan în arhitectura Barcelonei. În stilul Modernista (modernism catalan) a lucrat însă o întreagă pleiadă de  arhitecţi, nu doar aceştia doi. Unul dintre ei a fost Puig i Cadafalch,  dintre ale cărui case am fotografiat  Casa des Terrades şi Casa Amatller.

Casa des Terrades este  cunoscută şi sub numele de Casa de les Punxes (punxes= vârfuri, ace, spini – aluzie la turnurile ascuţite). Se află pe Avinguda Diagonal la numărul 416 şi este, de fapt, un bloc cu apartamente de închiriat, cu şase faţade exterioare.

Casa Teraddes Barcelona

Casa Terraddes (Casa de les Punxes)

Ce ziceţi de castelaşul ăsta?

Mai jos, faţada fotografiată mai de aproape. Se observă pereţii exteriori din cărămidă şi dantelăria decorativă florală în piatră de la balcoane, elemente specifice modernismului catalan.

Casa Terrades Barcelona

Casa Terrades – faţada Modernista

Şi iată, mai jos şi capiteluri de coloane  decorate cu flori,  sursă de inspiraţie obsesivă  pentru stilul Art Nouveau.

Casa Terrades Barcelona

Casa Terrades – capiteluri florale moderniste

Nu mi-a plăcut Casa Terrades. Turnuleţele acelea de colţ parcă-s din alt film – din altă arhitectură, în orice caz. Nu-mi place combinaţia de dantelărie florală laborioasă în piatră  cu turnuleţe ornate ce vor să sugereze un castel medieval în plin oraş; după dimensiuni, Casa Terrades ar aduce  a castel.  Mie îmi pare o struţo-cămilă dichisită.


Casa Amatller,
cealaltă casă,  se află pe Passeig de Gracia, lipită  de Casa Batllo a lui Gaudi. Îţi sare în ochi frontonul neobişnuit, în trepte, îmbrăcat în ceramică de culori diferite, cu model decorativ.

Casa Amatller

Pe faţada considerată de criticii vremii drept un trimf al artelor decorative s-au folosit, pe lângă plăci de ceramică şi sgraffito, feronerie, sculpturi şi ornamente în piatră.

Casa Amatller

Se pot distinge două tipuri de ferestre la Casa Amatller: unele de inspiraţie neogotică (arc frânt sau în acoladă, trafor)  şi celelalte, probabil neorenascentiste.

Casa Amatller, detalii pe faţadă

Casa Amatller, fereastră

Casa Amatller, dantelărie în piatră

Cam ciudată  ca formă şi prea încărcată cu ornamente Casa Amatller, după gustul meu. Şi, în orice caz, proximitatea Casei Batllo, o capodoperă de-a lui Gaudi şi a modernismului catalan,  o dezavantajează.


La Manzana de la Discordia

Casa Batllo construită de Gaudi, Casa Amatller construită de  Puig i Cadafalch şi  Casa Lleo Morera construită de Domenech i Montaner  (situată pe acelaşi trotuar, la câţiva zeci de metri de primele două) luate împreună formează un grup de case supranumit de barcelonezi La Manzana de la Discordia sau Mărul Discordiei… amplasate atât de aproape una faţă de alta, inevitabil ajungi să le compari.

Care-i mai frumoasă dintre casele celor trei arhitecţi modernişti – posibil rivali, construite în cam aceiaşi ani?… care arhitect merită mărul de aur?

Spitalul Sant Pau din Barcelona

Spitalul Sant Pau este cel mai mare complex arhitectural în stil Art Nouveau din întreaga Europa, iar pentru Barcelona, una din cele mai reprezentative creaţii de arhitectură Modernista (sau modernism catalan,  varianta catalană a Art Nouveau-ului, stilul apărut la începutul secolului al XX-lea).

A fost proiectat, construit şi decorat  între anii 1905-1930 de arhitectul Lluis Domenech i Montaner  urmat de fiul său, Pere Domenech i Roura, stilul arhitectural al acestuia din urmă fiind mai auster şi mai lipsit de ornamente decât cel al tatălui, mai curând un stil eclectic. Împreună cu cealaltă operă de arhitectură importantă a lui Lluis Domenech i Montaner  şi anume  Palatul Muzicii Catalane – tot din Barcelona, Spitalul Sant Pau face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Pe un teren pătrat de 13  hectare aflat în cartierul Eixample, Domenech a conceput spitalul în stil pavilionar, ca o reţea compusă din  48 de clădiri orientate oblic faţă de arterele principale din cartier, pe axa nord-sud, între pavilioane proiectând grădini cu alei şi arbori.  Ca spaţiu alocat per pat,  Spitalul Sant Pau  a depăşit orice  standarde europene, fiecare bolnav având un  total de  145 mp alocaţi  (aici intră, fireşte, şi grădina).

Pavilioanele, care comunică între ele prin tuneluri subterane (unde sunt amenajate culoare pentru deplasarea bolnavilor şi personalului şi spaţii pentru servicii auxiliare), sunt construite din cărămidă, cu spaţii interioare largi şi luminoase, Domenech demonstrând şi la acest proiect preocupările sale pentru raţionalism (materiale noi, moderne şi uşoare şi orientarea spre sănătatea şi nevoile omului) şi funcţionalism (pavilioanele precum şi corpurile diferite dintr-un pavilion din Spitalul Sant Pau nu prea seamănă unul cu altul, sunt concepute după funcţia pe care fiecare trebuia s-o îndeplinească), la fel ca la Palatul Muzicii Catalane.

Caracteristic pentru modernismul catalan, formele pavilioanelor şi ale ornamentelor sunt mai ales curbilinii.

În viziunea lui Domenech, religia, natura, arta şi culoarea  au calităţi vindecătoare şi ar scurta  convalescenţa bolnavilor internaţi în spital, astfel că pavilioanele sunt bogat decorate atât la interior cât şi la exterior, arhitectul lucrând cu câţiva sculptori şi decoratori pricepuţi ai vremii. Ca ornamente, Domenech a folosit  plăci de ceramică, mozaic,  statui, diverse ornamente sculptate în piatră de Montjuic, vitralii; multe din ornamente reprezintă  simboluri religioase sau heraldice, altele sunt florale. Stilul de decoraţie al lui Domenech este de  inspiraţie – probabil – mudejar (combinaţia de cărămidă cu ceramică, de pe faţade).

Spitalul Sant Pau a funcţionat neîntrerupt de la deschidere, în ultimii ani fiind completat spre marginea lotului  cu  pavilioane care aduc, ca imagine,  a  spital contemporan.

Recent, spitalul  a intrat într-o restaurare de lungă durată. Se poate totuşi vizita câte ceva  în cadrul unui tur ghidat  sau intrând pur şi simplu pe aleea ce duce la capela din incintă (e o altă intrare decât cea pentru turul ghidat) şi înaintând până  unde e permis. Recomand această variantă, eu  am participat la un tur ghidat de o oră (10 eur) în primăvara anului 2011 şi am fost destul de decepţionată, se  promite pe site-ul oficial al spitalului vizitarea a două pavilioane – speranţa mea era că unul e cel principal – ei, aş! nici vorba, se vizitează un pavilion mititel pentru primirea bolnavilor din afara spitalului  şi un salon de bolnavi  plus sala de vizită pentru  aparţinători,  aflată lângă salon. Cam puţin, în rest doar turuială de istorie şi organizare spitalicească, nici măcar o plimbare pe alei, printre celelalte pavilioane.

Ca organizare de spital, mi-e cam greu să înţeleg de ce e considerat Spitalul Sant Pau o aşa mare realizare (exceptând confortul bolnavilor)  şi se insistă pe asta în timpul turului ghidat, cu siguranţă în Europa mai erau destule spitale de tip pavilionar dacă până şi în Cluj exista deja, finalizat tocmai pe când  începea Domenech construirea lui din Barcelona. Atâta tot că în Cluj se optase pentru o variantă a sistemului spitalicesc pavilionar şi anume pentru sistemul spitalicesc insular, alcătuit din mai multe clădiri autonome într-o incintă, clădiri care nu comunică prin subsoluri, ceea ce mie mi se pare că era de  preferat, să nu uităm că lucrurile astea se petreceau acum mai bine de un secol şi în acele vremuri bântuiau molimele, nu apăruseră încă antibioticele. Însă, tot în Cluj şi tot construit înaintea celui din Barcelona, Spitalul de Neuro-psihiatrie  este tot pavilionar (neuro-nebunia nu se ia de la uom la uom) şi totuşi nu organizează nimeni aicea tururi ghidate, chit că poate ar fi palpitante, oricum nu sunt atât de mulţi turişti pasionaţi de arhitectură interesantă pe lume, cât de uoameni interesanţi – chiar şi din multe bloguri de turism înţelegi că asta e muult mai important pe lume şi se călătoreşte ori că nu-ţi place acasă, ori ca  să cunoşti uoameni faini sau  „interesanţi”.

Revenind la vizita mea la Spitalul Sant Pau: nu pot să spun că mi-au plăcut clădirile din punct de vedere al  arhitecturii, chiar dacă-s gândite funcţional, au un aspect greoi cele mai multe din ele, iar cele câteva zvelte par mai ciudate,  cu forme alambicate, cu multe sculpturi şi pinacluri şi nu-mi plac nici atât.

Însă coloritul clădirilor m-a încântat, e multă cărămidă şi culorile ornamentelor sunt plăcute în combinaţie cu cărămida. Mozaicul de pe acoperişuri mi s-a părut vesel, mi-au plăcut şi câteva  ornamente de pe faţadă, mai ales cele în piatră de Montjuic.  Şi chiar câteva timpane decorate cu ceramică.

Şi mi-au plăcut portocalii de pe alei, plini de fructe – eram la sfârşit de martie. Despre arhitectura peisajeră a grădinii  nu am reuşit să-mi fac o părere, totul era un şantier.

Vă las în compania pozelor făcute cu zoom maxim, noroc cu camera mea foto bunicică, am vârât-o prin ochiurile plasei ce îngrădea zona şantierului şi am pozat tot ce s-a putut. Nu stiu dacă mă voi reîntoarce în Barcelona vreodată, dar dacă se va întâmpla, probabil că voi dori  să vizitez la modul serios Spitalul Sant Pau.

Palatul Muzicii Catalane din Barcelona

Am ezitat mult înainte de-a scrie acest articol, nu mă pot decide ce contează pentru mine mai mult privind Palatul Muzicii Catalane din Barcelona: cele două elemente constructive (luminatorul-cupolă şi ferestrele laterale ale sălii de concert) superbe, unice şi de senzaţie sau faptul că ele aparţin celei  mai kitsch decorate clădiri în care am intrat vreodată.

Barcelona Palau Musica Catalana exterior

Palatul Muzicii Catalane, faţada

Palatul Muzicii Catalane se află pe lista patrimoniului UNESCO, la pachet cu  Spitalul Sant Pau tot din Barcelona, ambele construite de acelaşi arhitect, Lluis Domenech i Montaner, palatul fiind considerat  de mulţi drept cea mai (sau una dintre cele mai…) reprezentativă operă de arhitectură a modernismului catalan (Art Nouveau catalan).

Barcelona Palau Musica Catalana casa bilete

Fosta intrare în Palatul Muzicii Catalane – se pot vedea mozaicurile trencadis

Palatul a fost construit între 1905-1908, în aceeaşi perioadă în care Gaudi construia în Barcelona Casa Batllo, Casa Mila şi Parc Guell; la decorarea lui a contribuit toată „floarea” modernismului catalan, mai puţin colaboratorii lui Gaudi. Ca proiect arhitectonic, palatul a adus sau îmbunătăţit multe inovaţii în arhitectura vremii:  începuturile peretelui-cortină, structura de rezistenţă din oţel şi spaţiul mare,  deschis, din interior, acestea fiind motivele principale ale recunoaşterii valorii lui şi includerii în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea se află în vechiul cartier  La Ribera din centrul Barcelonei – străduţe înguste şi întortocheate. Faţada are multe şi exuberante detalii decorative (sculpturi, coloane îmbrăcate în mozaic atât la parter cât şi la unul din nivelurile superioare), din păcate ele se pot greu observa de jos din stradă – cu excepţia mozaicurilor trencadis de la parter din zona fostei case de bilete şi a fostei intrări în palat – asta  datorită locului strâmt şi imposibilităţii de-a te afla la o distanţă şi un unghi potrivit pentru a privi şi fotografia.

Barcelona Palau Musica Catalana galeria coloane

Galeria cu coloane îmbrăcate în trencadis

Undeva sus, deasupra coloanelor, se află busturile compozitorilor Bach, Beethoven şi Palestrina,  ceva-ceva se vede de jos, din străduţa Carrer de Sant Pere Mes Alt, dacă te lipeşti de zidul casei de vizavi. Puţin mai jos de busturi şi de galeria cu coloane îmbrăcate în trencadis, pe colţul clădirii, se află o sculptură impozantă în piatră albă, o alegorie inspirată dintr-un  cântec popular catalan.

Barcelona Palau Musica Catalana exterior

Palatul Muzicii Catalane

De ce ai îngrămădi pe faţadă atât de multe detalii dacă ele nu pot fi satisfăcător privite? Dar sigur, la momentul când îmi puneam această întrebare,  încă  exista speranţa de-a le privi cumva din interior, măcar acele coloane cu mozaic de sus, că doar aşa se lăudaseră,  cu turul lor ghidat.

La exteriorul palatului – în concluzie, nu mi-a plăcut nimic, ba, de fapt, mi-a displăcut  aproape totul. Excesiv, greoi şi neatractiv.

Alături de palatul vechi s-a mai construit în ultimele decenii o nouă aripă, n-ai zice că-s împreună după stil, doar coloritul e similar.

Barcelona Palau Musica Catalana si Petit Palau

Ca să vizitezi palatul înăuntru ai de ales între două variante: să mergi la un concert ori spectacol,  sau să te înscrii la un tur ghidat, vizita individuală în Palatul Muzicii Catalane fiind imposibilă. Iniţial am vrut să-mi iau bilet la un spectacol de flamenco, anume pentru asta mi-am şi luat cazarea la doi paşi, pe Via Laietana, să mă pot întoarce repede şi în siguranţă noaptea,  dar ulterior m-am lăsat -naiv- dusă de nas de o promisiune de-a lor cum că la turul  ghidat te duc şi prin săli în care nu ai acces altfel… da, te duc într-un amfiteatru modern în care în jumătate din timpul de 55 de minute cât durează turul lor ghidat, ţi se proiectează un filmuleţ despre istoria clădirii, ce mari cântăreţi au cântat acolo şi cât au fost ei de teatral-încântaţi de experienţa asta.

Se intră în  Palat nu prin vechea intrare proiectată de arhitect, ci prin foaier, care arată ca în poza de mai jos – excesiv de decorat, dar te pregăteşte pentru ce va urma.

Foaierul Palatului Muzicii Catalane

După filmuleţ ne-au dus, aproape încolonaţi, spre sala de concert.

Scara ce urcă din foaier

Pe scară nu te poţi opri niciunde, m-am simţit cumva ca un deţinut pe drumul de la celulă spre sala de  interogatoriu,  nu poţi fac un pas lateral de pe scară în holurile de la nivelurile superioare, trebuie să umbli după ghid. Nici vorbă de privit îndeaproape coloanele îmbrăcate cu trencadis din galeria de care spuneam mai sus, ni le-a arătat de departe şi asta a fost tot. Din păcate nu am putut fotografia mult că nu era voie, dar am rămas cu impresia unor orori decorative aflate în toată zona scărilor şi holurilor prin care am trecut. Restul timpului l-am petrecut ascultând alte poveşti şi laude, stând pe fotolii în sala de concert, începând cu parterul şi continuând apoi la cele două niveluri superioare, pentru alte reprize. Ni s-a promis o demonstraţie de acustică excelentă, n-a fost să fie.

După cum spuneam, cupola răsturnată, din sticlă, care joacă rolul unui luminator uriaş,  central, decorată cu vitralii  în stil Art Nouveau,   mi s-a părut extraordinară şi de senzaţie. Merită şi doar pentru atâta să vizitezi palatul. Centrul cupolei e galben auriu iar spre margini, unde-s chipurile de îngeri, predomină albastrul, probabil pictorul-decorator Antoni Rigalt, care-a conceput-o,  a vrut să  sugereze cerul cu soarele în mijloc, ceea ce pentru un luminator aşezat exact deasupra săli de concert mi se pare mai mult decât potrivit.

Cupola, privită de sus, de la ultimul nivel

Cupola e mai de efect dacă o priveşti  de sus de tot, de la nivelul al doilea, de jos din stal pare aplatizată. Pozele sunt aşa cum sunt, luate pe furiş, de la nivelul şoldului.  Nici pe site-ul oficial  nu au cine ştie câte poze din interiorul palatului, ştiu ei de ce.

Detaliu din vitraliile luminatorului în formă de cupolă răsturnată

Tot de senzaţie e şi faptul că sala e luminată natural, probabil seara, la spectacole,  nu e acest lucru atât de vizibil, dar mie mi s-a părut fantastic să ai lumină naturală atât de sus,  prin cupolă, cât şi din spatele scenei şi de pe laterale,  prin ferestrele mari, decorate şi ele cu vitralii de inspiraţie vegetală. Ai  o senzaţie de deschidere.  Abia într-o asemenea sală îţi dai seama că în restul sălilor de spectacol în care ai stat toată viaţa erai ca într-un cavou, ca într-un buncăr uriaş.  Sala de concert a Palatului Muzicii Catalane este singura sală de spectacole din Europa luminată natural.

Ferestrele laterale ale sălii de spectacole din Palau de la Musica Catalana

În rest, decoraţii încărcate, obositoare şi kitsch. Pe tavan, mii de trandafiraşi, unul lângă altul, citisem undeva că numărul lor e egal cu numărul scaunelor de la cele trei niveluri,  însumate.

Fragment din tavanul sălii de spectacole de la Palau de la Musica Catalana

La scenă, de-o parte şi de alta – acolo unde ar trebui să se strângă cortina, sculpturi impunătoare în piatră albă (Valkirii şi  busturi de muzicieni)…

Sala de spectacole de la Palau de la Musica Catalana, vedere spre scenă.

iar pe scenă – în spate –  „muze” jumătate sculpturi, jumătate mozaicuri trencadis:

„Muzele” jumătate sculpturi, jumătate mozaicuri trencadis de pe scena Palatului Muzicii Catalane

Aceste „muze”, deşi sunt considerate cele mai de valoare sculpturi din toată clădirea, după mine sunt kitsch curat, pentru că nu au ce căuta acolo  pe scenă, au deturnat astfel rolul, sensul scenei, privirea spectatorului fiind inevitabil atrasă de ele şi nu de artiştii ce vor evolua în faţa lui, artişti care,  probabil,  rar o să fie mai atrăgători vizual decât „muzele”, dar nah…mai trebuia ca nişte artisti catalani să se ecsprime şi deja tot restul sălii de la tavan la pardoseală, plus scările şi holurile, fiecare centimetru  era acoperit de opere decorative.

Evident, am regretat că nu am ales varianta „spectacol” pentru a vizita interiorul, mă gândesc că la un spectacol cu o pauză, cât de mică, ai posibilitatea să te plimbi puţin pe acolo, să examinezi  ce şi cum, mi-ar fi ajuns şi 10 minute, mă mişc repede.  Pentru cei ce aleg varianta asta, e bine de ştiut că pe site-ul oficial al Palatului Muzicii Catalane se pot cumpăra online bilete, dar alegând locul în sală e de reţinut că acolo unde scrie fără vizibilitate sau cu vizibilitate redusă, aşa şi e. Există nişte stâlpi incredibil de groşi şi în spatele lor sunt scaune;  la un concert e mai puţin important că nu vezi decât a zecea parte din scenă, dar la un spectacol de dans,  contează.

În ultimele zile ale lunii decembrie, prin tradiţie, concertează corul istoric  Orfeu Catala, pentru care a şi fost construit Palatul Muzicii Catalane, acum mai bine de un secol. Cu siguranţă e un concert emoţionant, aşteptat atât de barcelonezi cât şi de turiştii ce se află în Barcelona la sfârşit de an.

În concluzie: Şi la interior, exceptând superbul luminator-cupolă şi ferestrele laterale, mi-a displăcut totul, ca şi la exteriorul clădirii. Unii ar putea spune că acesta e modernismul catalan, excesiv de decorat şi că Palatul Muzicii Catalane din Barcelona reflectă gustul vremii şi spiritul locului, sau că nu toţi avem aceleaşi gusturi. Eu le răspund că da, poate, dar în exact aceiaşi ani, tot în Barcelona şi în acelaşi stil arhitectural şi decorativ  numit  modernism catalan, Gaudi şi colaboratorii săi au construit şi decorat Casa Batllo, Casa Mila şi Parcul Guell şi cu asta am spus tot ce aveam de spus în privinţa Palatului Muzicii Catalane din Barcelona.

Santa Maria del Mar – Barcelona

În postarea anterioară scrisesem despre un detaliu ornamental gotic  de pe clădirile  din Barri Gotic -cartierul medieval din centrul Barcelonei, dar nu numai acolo întâlneşti clădiri gotice ci şi în cartierul alăturat La Ribera (ce include zona numită El Born). Astăzi am ales să scriu  despre o frumoasă biserică gotică din Barcelona şi anume  Santa Maria del Mar (patroana marinarilor), biserica supranumită Biserica Poporului sau Catedrala din Ribera (deşi nu e catedrală),   probabil datorită mărimii ei, nu doar frumuseţii. Este o biserică îndrăgită de barcelonezi, aleasă de mulţi dintre ei ca loc de cununie.

Biserica Santa Maria del Mar din Barcelona

Faţada vestică a bisericii Santa Maria del Mar

Locul în care e amplasată biserica Santa Maria del Mar e strâmt, un păienjeniş de străduţe înguste din cartierul  La Ribera,  nu ai de unde să faci o poză satisfăcătoare. Faţada principală (vestică) nu are nimic deosebit, e o faţadă obişnuită pentru o biserică gotică: un singur portal sculptat în piatră, două statui în nişe de o parte şi de alta a portalului (Sf. Petru şi Pavel), un timpan sculptat deasupra porţii de intrare şi deasupra, o frumoasă rozetă.

O imagine din faţă, atât cât mi-a permis locul:

Biserica Santa Maria del Mar Barcelona

Biserica Santa Maria del Mar, faţada principală (vestică)

Interiorul însă m-a surprins plăcut prin două lucruri: senzaţia neaşteptată de aerisit, spaţios  şi apoi  lipsa ornamentelor  şi a  icoanelor de pe pereţi.
Senzaţia de aerisit vine de la zveltele coloane din nava centrală, care, am aflat ulterior, se află la cea mai mare distanţă una faţa de alta – dintre bisericile gotice din Europa, dând impresia mai degrabă a unei biserici de tip hală în genul celor întîlnite în Germania,  decât a unei biserici de tip bazilică ( cu o navă centrală şi 2 sau 4 nave laterale de-o parte şi de alta a navei centrale). Lipsa sau puţinătatea  icoanelor este pusă pe seama unui incendiu din timpul războiului, dar mie îmi spune că în oraşul modernismului catalan, atât de încărcat ornamentat, multă lume preferă, totuşi, un stil mai simplu de decorare.

Santa Maria del Mar Barcelona interior

Interiorul bisericii Santa Maria del Mar

S-a întâmplat să intru în biserica Santa Maria del Mar  chiar înainte de-a începe un concert  şi astfel, o altă surpriză plăcută a fost acustica deosebită a sălii. Nu am putut să mă plimb prin biserică, m-am mulţumit  să trag repede câteva cadre, să mă aşez într-o bancă  şi să ascult muzica.

Biserica Santa Maria del Mar bolta

Detaliu de pe bolta bisericii

Vitraliul rozetă

Din câte am reuşit să-mi dau seama – era în renovare atât la exterior cât şi în interior, plin de schele –  interiorul catedralei Sf. Eulalia din Barcelona  seamănă într-o oarecare măsură cu cel al bisericii Santa Maria del Mar.

Garguie şi himere

Cum a tot plouat în ultimele zile şi tocmai mi-am bătut capul  ce ar fi de făcut  să protejez  de ploaie un zid exterior, am rămas cumva cu gândul la subiectul garguielor din postarea despre Parcul Guell din Barcelona, mi-am zis să revin asupra lui şi vă arăt câteva fotografii cu garguie gotice văzute de mine în ultimii ani  în  Barcelona şi în  Siena.

Scriam despre garguie că sunt un tip de burlane ornamentale prin care apa de pe cornişa acoperişurilor  sau teraselor  este aruncată cât mai departe de zid. Garguiele au luat în arhitectura clasică greacă şi romană (adică în Antichitate)  formă de cap de leu, în timp ce în arhitectura gotică (adică mai târziu,  în Evul mediu) şi în arhitectura neogotică (secolul XIX) au luat forme mai variate, de animale fioroase, monştri, demoni sau călugări. Apa se scurge prin jgheaburi montate în aceste sculpturi sau statui şi ţâşneşte afară prin gura animalului, monstrului sau demonului.

După cum spuneam mai sus, garguiele nu au doar un rol practic (îndepărtarea apei) ci şi unul decorativ, de atragere a atenţiei asupra detaliilor acelei faţade, probabil şi unul persuasiv (răul e în afara zidurilor, ia poftiţi şi intraţi, voi, cei salvabili, în biserică, în mănăstire) şi educativ (uite ce vi se poate întâmpla dacă sunteţi răi). Statui sau sculpturi similare cu garguiele, poziţionate tot pe faţade şi ziduri,  DAR care nu au rolul de a scurge şi îndepărta apa,  se numesc himere.

Până la urmă, e cam greu de jos, de pe trotuar, să-ţi dai seama care dintre statuile de pe o faţadă  sunt garguie şi care himere, mai ales dacă nu plouă când eşti tu acolo şi le priveşti. În Barcelona ca şi în Siena nu a plouat, aşa că mă veţi ierta dacă în pozele de mai jos nu-s garguie aşa cum cred eu, ci himere.

În postarea despre Parcul Guell din link-ul de mai sus am o fotografie cu garguie în stil grec, de pe cornişa de sub Piaţa teatrului grec (deasupra Sălii hipostil), acum postez fotografia unui singur gargui de acolo,  pentru cei ce nu şi le amintesc:

Gargui inspirat din arhitectura clasică greacă, în Parcul Guell din Barcelona

Acum,  garguie ( sau himere) tot din Barcelona, de data asta din cartierul Barri Gotic (arhitectură gotică) din zona catedralei:

Garguie (în stânga)  înşirate pe un zid din Barri Gotic, Barcelona

Şi acum unul din garguiele de mai sus, cu zoom:

Gargui în Barri Gotic, Barcelona

Pare a fi un călăgăr având încolăcit în jurul lui un şarpe. Interpretarea mea: călugării (sau oamenii) răi şi păcătoşi (şarpele simbolizează păcatul) să iasă afară din clădire, în interior să locuiască doar cei fără păcat.

Mergem acum la Domul din Siena (Italia, Toscana), unul din cele mai frumoase şi mai reprezentative domuri gotice ale Italiei. Întâi o imagine de ansamblu a faţadei principale, se pot observa pe ambele laterale câteva garguie:

Domul din Siena, se văd pe laterale câteva garguie

Şi acum cu zoom, garguiele gotice din stânga:

Două garguie pe  Domul din  Siena

Şi zoom pe încă un gargui, din dreapta:

Gargui gotic pe faţada Domului din Siena