Festa del Redentore din Venetia

Cum Festa del Redentore are loc în Venetia în weekendul următor, m-am gândit că e momentul potrivit să povestesc despre această sărbătoare, pentru că m-am aflat în Venetia  în iulie 2011,  tocmai în zilele când se desfăşura.

Festa del Redentore (Sărbătoarea Mântuitorului), cea mai mare sărbătoare a veneţienilor, are loc în fiecare an, într-al treilea weekend din luna iulie. Constă dintr-o procesiune spre biserica Il Redentore de pe insula Giudecca  pe un pod  ridicat temporar peste canalul Giudecca,  urmată de-o petrecere populară pe chei la mese comune şi în bazinul San Marco în bărci, un superb foc de artificii la miezul nopţii de sâmbătă spre duminică şi a  doua zi, duminica, întreceri de bărci pe canalul Giudecca şi slujbe religioase festive la aceeaşi biserică, Il Redentore.

Insula Giudecca este una din insulele mari care compun oraşul Veneţia, situată în partea sudică a oraşului şi despărţită de nucleul oraşului prin canalul Giudecca ce are  o lăţime aproximativă de 400 metri. Giudecca, la rândul ei,  o insulă compusă de fapt din opt insule despărţite între ele prin canale,  are o formă alungită, măsurând cam 3 kilometri în lungime (de-a lungul canalului Giudecca)  şi cam 300 metri în adâncime.

Mai jos o fotografie făcută cheiului insulei Giudecca, de pe un vaporetto ce naviga pe canalul Giudecca.

Insula este locuită de aproximativ 4500 locuitori, veneţieni de condiţie mijlocie şi modestă. Mai puţine palate şi mai mult case nepretenţioase, chiar blocuri vechi, în adâncimea insulei. Mie mi s-a părut unul din cartierele cele mai veritabil veneţiene, mai puţin atins de turism şi tot ce implică acesta. Totuşi, pe insula Giudecca sunt amplasate şi două hoteluri de lux,  Hilton şi Cipriani.  Situat în extremitatea ei  estică, spre Insula San Giorgio Maggiore, Hotelul Cipriani este cel mai luxos şi mai exclusivist hotel din Veneţia. Dar, despre insula Giudecca voi povesti detaliat odată altădată… am stat acolo cinci zile, într-un hostel de pe chei. Deocamdată  vă spun doar că pe cheiul insulei Giudecca se află două din bisericile construite în Venetia după planurile arhitectului  Palladio: Il Redentore şi Le Zitelle. Hostelul meu se afla între cele două, la o distanţă de 100-300 metri de fiecare din ele.  Şi la mică distanţă de Insula Giudecca, în partea ei estică, dincolo de hotelul Cipriani,  se află insula San Giorgio Maggiore, cu o altă superbă biserică de-a aceluiaşi Palladio, biserica San Giorgio Maggiore, cea care se zăreşte  şi de pe cheiul de lângă Piazza San Marco,  drept în faţă, peste bazinul San Marco.

Pentru cei ce nu ştiu, Palladio a fost cel mai important şi mai influent arhitect al Renaşterii, vilele  şi bisericile construite după planurile lui au constituit un etalon pentru multe generaţii de arhitecţi, secole de-a rândul. În privinţa bisericilor, de la Palladio s-a răspândit faţada ce seamănă cu cea a unui templu antic.  Şi iată faţada de la biserica  Il Redentore:

Biserica Il Redentore a fost înălţată în semn de mulţumire pentru sfârşitul ciumei din 1576. La inaugurarea ei s-a construit un pod de vase care lega cheiul Zattere din cartierul Dorsoduro al Venetiei de insula Giudecca unde sosea chiar în faţa bisericii Il Redentore, pod parcurs de o procesiune ce avea în frunte pe doge şi curtea sa. An de an, de atunci încoace, procesiunea are loc; italienii, după cum mi-am dat seama, sunt mari păstrători ai tradiţiei şi oameni destul de religioşi.

Doar că podul de azi nu mai e de vase, e un pod modern, modular, din pontoane de lemn pe un schelet de oţel, pod folosit şi în alte împrejurări şi locuri din Venetia, mai ales la festivităţile de pe Canal Grande.

Mai jos, o vedere de pe scările bisericii Il Redentore  spre podul temporar şi bazinul San Marco. Pe linia orizontului se observă în stânga cupola bisericii Santa Maria della Salute iar în dreapta ei, la mijloc, campanila din Piazza San Marco.

În acelaşi timp cu asamblarea podului, pe chei se întinseseră mesele şi scaunele pliante   cărate sâmbătă dis-de-dimineaţa de localnici  cu nişte  trollere. Tot cheiul  de-a lungul Canalului Giudecca era ocupat de mese din astea şi până să ne dezmeticim noi, turiştii,  localnicii trăseseră şi un cordon şi-şi rezervaseră astfel porţiunea dinspre apă, o bandă de vreo 3-5 m lăţime de-a lungul cheiului.  Iar în faţa hotelului Cipriani nici măcar nu mai aveai acces spre seară, fuseseră instalate pentru oaspeţii hotelului şiruri de fotolii pluşate, cu vedere spre bazinul San Marco. În faţa bisericii San Giorgio Maggiore de pe insuliţa cu acelaşi nume se puseseră multe mese foarte elegant decorate, mi-am imaginat că acolo urma să fie „loja” edililor Venetiei sau a capilor bisericii. Pe cheiul de pe Dorsoduro sau cel din faţa Pieţei San Marco nu m-am dus, nu ştiu ce se întâmpla acolo. A… uitai să zic: făcusem de acasă o documentare serioasă şi  voci avizate recomandau unanim insula Giudecca ca locul ideal pentru a privi spectacolul focului de artificii; aşa am ajuns să-mi rezerv şi cazarea acolo, chiar pe chei.

Localnicii petrecând la mese comune:

Aceştia erau veneţienii de condiţie mai modestă, care probabil nu posedau bărci; din câte am citit, în Veneţia, doar cam a treia – a patra familie deţine o barcă.

Tot pe nesimţite, chiar de vineri seara se adunaseră sute – ce zic!, poate mii de ambarcaţiuni mai răsărite, bărci cu motor şi iahturi ancorate de-a lungul cheiurilor insulei Giudecca (iar bărcile simple se inşirau de-a lungul canalelor înguste ce brăzdau perpendicular insula),  în disperarea nostră a turiştilor, care ne întrebam ce-o să mai vedem de ele? că vedeai doar o mare de catarge.

Localnici s-au aşternut pe mâncat, băut, petrecut…am spionat puţin prin farfuriile şi paharele de plastic ale mesenilor şi am văzut aşa: coaste de porc, friptură de animal neidentificat, felurite salate cu peştişori şi fructe de mare, tortuleţe şi prăjiturele. Vin şi sucuri în sticle de plastic.

Noi turiştii, ioc mese. Ne-am aşezat pe jos pe chei, ocupând următoarea bandă de vreo 2-3  metri, lăsând doar o porţiune din ce în ce mai îngustă lângă ziduri, de trecere.

Iată turiştii din hostel aşezaţi pe jos pe chei,  în spatele meselor localnicilor:

La noi, turiştii,  meniul a fost mai puţin diversificat: pizza şi sucuri, bere. Ei, nu direct pe caldarâm, ci pe-o hârtie întinsă pe el:  😛

Ne-am liniştit repede în privinţa vizibilităţii spre bazinul San Marco, pentru că,  după ce s-a întunecat puţin şi cei de la mese au început să petreacă, s-au îndepărtat de chei şi bărcile, bărcuţele şi iahturile, luând în stăpânire tot bazinul San Marco. Din câte mi-am dat seama, petreceau şi ei  acolo pe apă şi,  la fel ca şi pe ţărm, petreceau în comun (familii, prieteni, vecini)  –  am văzut o mulţime de ambarcaţiuni lipite unele de altele.

Câteva dintre bărci  păstrau tradiţia şi erau împodobite cu ramuri verzi, mai multe bărcuţe cu lampioane…

Se vedea binişor spre teatrul de operaţiuni  şi de la fereastra camerei mele din hostel, în compania unei doze de bere Moretti 😛

…totuşi am preferat să cobor în mulţime şi mi-am găsit un locşor bun, unde mi-am instalat trepiedul…

Şi a început apoi mult aşteptatul foc de artificii, a fost ceva ce nu am mai vazut, recunosc.

Ca o recomandare pentru cei ce vor să fotografieze sau să filmeze: focul de artificii se întinde pe o mare suprafaţă şi în locul central în care am stat eu se vede într-adevăr foarte bine, dar nu poţi cuprinde panoramic toată feeria de lumini şi culoare. Ar fi mai bună o poziţie mai îndepărtată, poate pe podul temporar sau chiar mai departe de el, spre vest.

Am uitat să spun: contra unei sume de aprox. 100 de euro se poate închiria o barcă,  cu vâslaş cu tot, ca să fii pe apă, în mijlocul şi sub beţia de culori. Cred că acolo ai senzaţia unei bătălii navale, oricum şi noi cei de pe chei ne-am simţit în plin război, nu mă pricep la efecte pirotehnice, dar a fost ceva neînchipuit, nevăzut şi neauzit până atunci.

Petrecerea a continuat pe chei până spre dimineaţă, iar bărcile s-au îndreptat spre insula Lido, probabil că acolo, pe plajă, era o altă petrecere,  a tinerilor.

A doua zi, la ora 10, pustiu pe chei. Munţi de gunoaie.

Mai târziu, spre amiază, pe canalul Giudecca, întrecere de bărci cu două vâsle,  echipaje de juniori.

Am intrat în biserica Il Redentore la  slujba festivă, era acolo un mare prelat, episcop, mi se pare. Biserica plină ochi, lume emoţionată, îmbrăcată de sărbătoare.  Nu am rămas, ar fi trebuit să stau în picioare şi m-ar fi şi mâncat să fac  poze, mi s-a părut că nu se cădea. Rar mi se întâmplă asta, recunosc :P.

În concluzie: pentru mine Festa del Redentore din Venetia a însemnat focul de artificii cel mai spectaculos văzut vreodată, dar mai ales localnicii care petreceau în comun „pe stradă”, cu organizarea lor (mese, bărci, mâncare). Asta m-a surprins poate cel mai mult şi mi-a plăcut. Mi-am dat seama că noi, aici la noi acasă, petrecem „în comun” doar când ne organizează ceva edilii oraşului sau vreun producător de bere.  Noi nu avem mese mari şi scaune pliante de scos în stradă, nu avem şălate şi vin de împărţit cu vecinii. Nici nu ne cunoaştem, de fapt, vecinii.

Publicitate

Venetia – Bazilica San Marco ( Basilica di San Marco )

Fascinanta bazilică din Piazza San Marco este supranumită şi Biserica de aur atât pentru exteriorul ei maiestuos care, în lumina caldă a apusului, privind dinspre Piazza San Marco, pare scăldat în aur, cât şi datorită interiorului ei magic, cu pereţii îmbrăcaţi in extenso în mozaicuri pe fundal de aur.

Bazilica San Marco este  mândria Venetiei, un veritabil cufăr cu comori al oraşului, o simbioză perfectă între arhitectura (romanica şi venetian-bizantina la exterior, bizantina în interior ) şi artă, aici vorbind atât de cei 8000 mp de decoraţiuni, între care la loc de frunte sunt încântătoare mozaicuri bizantine  (sau de inspiraţie bizantina) ce îmbracă pereţii interiori de la podea şi până sus la pandantive şi cupole,  cât şi de nenumăratele comori de artă, multe din ele obţinute ca pradă de război din a patra cruciadă când veneţienii, alături de ceilalţi cruciaţi, au prădat Constantinopolul, ei cerând şi obţinând o mare parte din prada de război, ca răsplată pentru că au asigurat transportul pe mare pentru  armata cruciaţilor.

Numele bazilicii vine de la sfântul tutelar, Marcu Evanghelistul, ale cărui rămăşiţe pământeşti – spune legenda – au fost furate din Alexandria de doi negustori veneţieni care le-au ascuns într-un butoi sub carne marinată de porc, pentru a putea trece de gărzile musulmane. Dar povestea oficială, recitată de dogele de atunci al Venetiei, spunea că osemintele sfântului ar fi fost descoperite sub una din coloanele bazilicii, când au reconstruit-o. Şi toată acestă tărăşenie pentru că sfântul care le fusese destinat, Sfântul Teodor, li se păru veneţienilor prea modest, prea nepotrivit lor, aşa că şi-au ales şi furat singuri sfântul potrivit. Peripeţiile  aducerii la Venetia a rămăşiţelor pământeşti ale sfântului sunt înfăţişate într-un frumos mozaic, în timpanul celui mai din stânga portal de pe faţada vestică, cea dinspre Piazza San Marco.

Iată cum arăta bazilica, pictată de Gentile Bellini la sfârşitul secolului al XV-lea, înfăţişând o sărbătoare festivă, Procesiunea relicvei Sfintei Cruci în Piazza San Marco, tablou ce se află în Galleria dell’Accademia:

Bazilica San Marco a fost construită după un plan în formă de cruce grecească şi are cinci cupole, câte una pentru fiecare braţ al crucii,  a cincea cupolă fiind centrală. Cupolele creează un efect magnific pe cer, îndeosebi noaptea la lumina lunii, când par învăluite într-o aură romantică.

În fotografia de mai jos vedeţi faţada vestică, cea principală, dinspre Piazza San Marco, cu bazoreliefuri romanice semicirculare sculptate,   portalul principal cu mozaicul  înfăţişând Judecata de Apoi (temă predilectă, alături de Apocalipsa, pentru timpanele portalurilor principale romanice) şi deasupra ei, Loggia dei Cavalli cu cei patru cai furaţi din Constantinopol, probabil cea mai de preţ sculptură din bazilică (de fapt copie a ei, quadriga originală se află în muzeul bazilicii).

Recomandarea mea e să priviţi neapărat bazilica dinspre  Piazza San Marco spre apus, când faţada e scăldată în lumină;  dacă însă doriţi să fotografiaţi Piazza San Marco din balconul cu cei patru cai (Loggia dei Cavalli), probabil ar fi de preferat să vă urcaţi acolo cât mai de dimineaţa, când soarele e în spatele bazilicii, altfel veţi avea jumătate piaţa în soare şi cealaltă jumătate în umbră.

Fatada sudică, cea dinspre Palatul Dogilor, dat fiind că era una din primele clădiri ale Venetiei pe care le zăreai când ajungeai acolo pe mare, a fost proiectată la fel de somptuos ca şi faţada vestică. 

Se observă ( în fotografia următoare) în faţa intrării dinspre Palatul Dogilor, de-o parte şi de alta,  cele două coloane siriene aduse şi ele ca pradă de război de la Constantinopol. În acestă parte a bazilicii, în interior, se află  Tezaurul bazilicii, bogat în neasemuite comori, o bună parte procurate din cuceririle Venetiei.

În colţul dintre faţada vestică şi cea sudică se află Tetrarhii, o sculptura din porfir roşu  ce datează din  secolul IV, luată din Egipt (cum altfel?) care-i înfăţişează pe împăratul Diocleţian şi pe alţi trei  apropiaţi lui, deşi o legendă veneţiană spune că ar fi vorba de patru  mauri care au încercat să fure comorile bazilicii, dar o minune înfăptuită de Sfântul Marcu (cel furat de ei, de veneţieni, dar asta  nu se pune) i-ar fi împiedicat s-o facă, transformându-i în piatră. Aşadar, un aviz amatorilor de furăciuni, sfântul furat nu iartă.

Începând încă din nartex (pronaos), în Bazilica San Marco pot fi privite şi admirate o mulţime de cicluri de mozaicuri realizate, conform tradiţiei meşteşugarilor bizantini, cu foiţă de aur întinsă peste tesserae, bucăţele de sticlă colorată: scene din Vechiul Testament şi  Domul Genezei în nartex, Domul Înălţării şi  Domul Rusaliilor în nava centrală, precum şi celelalte teme predilecte ale doctrinei creştine, toate se găsesc în acele câteva mii de metri pătraţi de mozaicuri bizantine care creează împreună un efect magic, parcă din altă lume. Lumina palidă, care se strecoară prin ferestrele cupolelor care au  mai rămas neacoperite cu mozaicuri, sporeşte efectul de mister, de magie.

Decoraţia de pe pereţi se continuă pe jos cu pardoseala din marmură policoloră luată şi ea din construcţiile orientale, în timpul jefuirii Constantinopolului. 

Intrarea în bazilică este gratuită, dar pentru a intra trebuie să vă pregătiţi să staţi la coadă. Se înaintează repede, totuşi vă puteţi aştepta la o jumătate de oră de stat în rând. Se poate sări peste rând, făcând o rezervare online pe site-ul http://www.venetoinside.com/en/ , contra sumei de doar 1 euro.

În bazilică se plăteşte însă în trei locuri: la intrarea în Sanctuar,  unde se află Pala d’Oro, celebrul paravan de aur încrustat cu pietre preţioase, creat prin tehnica cloisonné, la intrarea la Tezaurul cu mulţimea de comori de artă făurite de meşteşugarii vremii sau  adunate ca pradă din cruciade şi la intrarea în Muzeul bazilicii şi Loggia dei Cavalli. Pentru a urca în Campanila se stă la o altă coadă, vizavi de intrarea la bazilică.

Detalii despre preţuri, orar de vizitare dar şi frumoase fotografii şi tururi virtuale puteţi găsi pe site-ul bazilicii, http://www.basilicasanmarco.it/eng/ .

Venetia – Acqua Alta

Acqua alta e numele dat inundaţiei ce se poate petrece în Veneţia între lunile octombrie şi martie. Ea se datorează fluxului din Marea Adriatică, atunci când se întrunesc anumite condiţii ce ţin de  presiunea atmosferică, vânt şi  fazele lunii.

Datorită poziţiei sale, Piazza San Marco e deosebit de vulnerabilă, la inundaţiile catastrofale din 1966 apa a atins în piaţă aproape doi metri înălţime.

Am prins şi eu un puiuţ de acqua alta în Veneţia, în octombrie 2009: era o zi frumoasă şi călduroasă, ca de vară târzie, dimineaţa am intrat în Palatul Dogilor şi spre după-amiază, la ieşire, minune mare! Piazza San Marco era inundată în partea dinspre palat şi bazilică, prin faţa Bazilicii San Marco şi ieşirii de la Palatul Dogilor,apa trecea bine de glezne, era instalată acolo o platformă pe care treceau turiştii într-un sens şi în celălalt. Se înainta greoi şi de aceea mulţi se descălţaseră – era cald – şi păşeau cu picioarele goale prin apă. Atunci am înţeles ce-i cu acele bănci improvizate din Piazza San Marco şi de pe Riva degli Schiavoni pe care le tot zărisem zilele anterioare: erau de fapt stive din segmentele  platformei – punte ce se instala  în piaţă în caz de acqua alta! Că, altfel, nu există bănci în Piazza San Marco, iar acum în iulie 2011, nici urmă de ele, prin urmare, înseamnă că „băncile”  apar odată cu pericolul acqua alta, adică din octombrie şi până în martie.

Dacă mergeţi la Veneţia în intervalul octombrie – martie, poate n-ar fi o idee rea să vă luaţi în bagaj şi o pereche de cizme de cauciuc, dacă le aveţi prin casă.

Fotografii cu acqua alta, primele trei din Piazza San Marco, în cea de-a treia se vede platforma instalată prin faţa Bazilicii San Marco şi a aripii de vest a Palatului Dogilor, iar  ultima fotografie  e făcută pe un canal din sestiere Cannaregio, se vede apa revărsată pe chei.

Venetia – Piazza San Marco

Cel mai elegant salon de recepţie al Europei cum a numit-o Napoleon, Piazza San Marco este principala piaţă din Venetia şi singura care poartă numele de piazza (piaţa înţeleasă ca centru civic, festiv, religios, politic), restul pieţelor Venetiei poartă numele de campo, campi (la plural). Şi-a luat numele după numele Bazilicii San Marco, capelă a dogilor în trecut, acum catedrala Venetiei. Se găseşte în sestiere San Marco, în inima Venetiei, acolo unde Canal Grande se întâlneşte cu Canal Giudecca, în Bazinul San Marco.

Pe latura estică, Piazza San Marco este mărginită de două construcţii vestite în întreaga lume: Bazilica San Marco ( Basilica di San Marco ) şi Palatul Dogilor ( Palazzo Ducale ), asupra cărora voi reveni în următoarele postări.

Bazilica San Marco

Palatul Dogilor

 Pe latura nordică a pieţei se află Turnul Orologiului, o frumoasă clădire renascentistă a lui Mauro Codussi.

„Număr doar orele fericite” scrie în latină pe turn  şi sus de tot, doi mauri lovesc clopotul cu ciocanul la ore fixe, la sărbători declanşându-se o scenetă specială cu magi şi un înger. Legenda spune că s-a încercat copierea acestei opere de artă şi vinovaţii au orbit.

Latura de nord continuă cu Procuratie Vecchie, clădire administrativă sobră, atribuită arhitectului Sansovino.

Napoleon a contribuit la desăvârşirea pieţei San Marco, demolând o veche biserică de pe latura vestică a pieţei, în locul ei construindu-se aripa napoleonică, care închide piaţa spre vest, acolo unde se află acum Muzeul Correr. L-am vizitat în 2009, îmi amintesc marea Sală de bal Correr construită pentru Napoleon, sculpturile lui Canova şi Galeria de pictură cu lucrări de-ale familiei de pictori Bellini precum şi cunoscuta pictură Două curtezane (titlu abuziv) a lui Carpaccio.

Piazza San Marco continuă pe latura de sud cu Procuratie Nuove, altă clădire administrativă construită de arhitectul Scamozzi faţă în faţă cu Procuratie Vecchie, la parterul căreia se află celebra Cafe Florian.

Este un loc animat la orice oră din zi, mii de turişti  se opresc să admire clădirile ce mărginesc Piazza San Marco, în special Bazilica San Marco şi Palatul Ducal, să se joace cu porumbeii, să savureze o cafea sau o băutură la terasele din piaţă sau să asculte muzică de cafe concert.

În continuare, pe latura pieţei dinspre sud se află Campanila (clopotniţa) San Marco pe care aţi văzut-o în prima fotografie,  cu Loggetta lui Sansovino de la baza ei, împodobită cu decoraţiuni inspirate din Antichitate, Sansovino fiind primul arhitectul renascentist care a înlocuit faţadele plate ale palatelor şi clădirilor importante din Venetia cu faţade extrem de decorate inspirate din tradiţia locală şi mai ales din Antichitate.

Spre chei, spre Bazinul San Marco, (faţă în faţă cu aripa Palatului Ducal dinspre piaţă) se află Biblioteca Marciana sau Biblioteca Sansoviniana, după numele aceluiaşi Sansovino, arhitectul  clădirii ( a cam avut de tras în urma acestei lucrări, bolta sălii de lectură s-a prăbuşit, el a fost o vreme închis, apoi eliberat ca s-o termine).  

Piazza San Marco se prelungeşte în sud spre chei cu Piazzetta, situată între Biblioteca Marciana şi Palatul Ducal, o piaţetă pavată, cu felinarele binecunoscute şi cu două coloane din granit, coloanele Sf. Marcu şi Sf. Teodor. Coloana Sf. Marcu are în vârf un leu înaripat, emblema sfântului.

Piazzetta e locul unde odinioară se sosea în Venetia triumfal şi nu prin uşa din dos, aşa cum se întâmplă acum, când se soseşte la Venetia în Piazzale Roma sau la Ferrovia sau Tronchetto, în funcţie de mijlocul de transport ales. Thomas Mann, în romanul Moarte la Venetia aşa şi spune: …„Şi văzând acest spectacol, gândi că sosirea la Venetia pe uscat, prin gară înseamnă să pătrunzi într-un palat prin intrarea de serviciu şi că numai cu vaporul, adică pe mare, trebuie să pătrunzi în cel mai neverosimil din oraşele lumii”.

O altă clădire ce se află pe chei, imediat după Biblioteca Marciana este Zecca (Monetăria), atribuită aceluiaşi arhitect Sansovino.

Vreţi sa vedeţi Piazza San Marco pustie? Noaptea târziu sau mai degrabă la orele mici ale dimineţii. Pe la ora 5 dimineaţa încep să apară fotografii cu trepiede şi când îşi termină ei treaba apar măturătorii.

Burano

O surpriză plăcută, acestă insulă! Situat la aproximativ o oră de mers cu vaporetto din Venetia, pe linia LN (Laguna Nord), staţia de plecare Fondamente Nuove ( http://www.actv.it/ ), Burano e un sat de pescari ale căror case, în culori vesele, pastelate şi diferite unele de altele, se înşiră de-a lungul canalelor ce-l străbat. Încântător.

Burano e vestit şi pentru dantela făcută aici prin tehnica punto in aria, folosind doar acul şi aţa, fără suport de pânză. E o dantelă scumpă (sute de eur, în funcţie de dimensiunile broderiei) ce se poate vedea prin prăvăliile din piaţa mare, alături de dantele mai accesibile ca preţ, de provenienţă asiatică. Există în centrul satului şi un Muzeu al dantelei – Museo del merletto, pe care nu l-am vizitat.

Clopotniţa bisericii înclinată, în genul celei din Pisa.

Cît timp am stat pe insulă, am fost toată un zâmbet, atât în interior cât şi  la exterior. Extraordinar ce efect poate avea coloritul străzii, al caselor şi m-am gândit, prin contrast, la cenuşiul blocurilor noastre.

Pentru mine, Burano stă cu cinste alături de alte sate sau insule care m-au surprins plăcut prin pitoresc, efect scenografic sau prin spectaculos: satele din Cotswolds, Cinque Terre,  Tirol şi insula Procida.

Recomand oricui stă măcar trei zile în Venetia să meargă şi la Burano, 2-3 ore acolo şi încă vreo 2-3 pe drum.

Cinci zile în Venetia

Întoarsă de câteva zile dintr-o mică vacanţă de cinci zile petrecute în Venetia, oraşul de poveste al sufletului meu,  cum i-a spus Lord Byron.

La Venetia am mai fost in 2009, am plănuit să reîncep  cu Venetia călătoriile mele în străinătate, era oraşul care mă atrăgea cel mai tare şi fireşte, nici nu m-a dezamăgit când am ajuns acolo, a fost  locul în care am simţit cea mai intensă emoţie: aflându-mă pe Podul Rialto şi privind Canal Grande am avut senzaţia că mă aflu în alt timp şi am privit  cu un sentiment de nesiguranţă în jur, însă teleobiectivele din mâinile turiştilor de lângă mine m-au liniştit, eram în secolul corect.

Avion

Călătoria am făcut-o cu Wizz Air, ca de obicei, cu bilet cumpărat direct de pe site-ul lor  http://www.wizzair.com/ cam cu trei luni în urmă, ieftin, 100 lei dus-întors cu taxele incluse, plata prin card. Îmi rezervasem şi o cameră single în sestiere (cartierul)  San Polo, dar Wizz Air a anulat cursa de întoarcere şi mi-a propus întoarcerea cu o zi mai devreme. Neplăcându-mi ideea, am optat să schimb datele călătoriei, profitând de posibilitatea asta (poţi alege în astfel de cazuri alte date pentru dus şi întors, într-un interval de plus/minus o lună faţă de datele iniţiale, fireşte la acelaşi preţ) şi am ales să merg în Venetia în timpul Festei del Redentore, cea mai iubită sărbătoare a veneţienilor.

Cazare

Toate frumoase, dar în noua perioadă n-am mai găsit nicio cameră single relativ ieftină şi convenabilă ca amplasare, aşa că, dat fiind că Festa del Redentore se desfăşura pe insula Giudecca de unde se spune şi că se poate privi cel mai bine focul de artificii de la miezul nopţii, am ales să stau pe Giudecca într-un hostel chiar pe chei, la trei minute de staţia de vaporetto Zitelle. Ieftin (25eur/noapte) şi curat. Am mai stat în hosteluri în micile mele vacanţe şi n-am fost aproape niciodată nemulţumită de alegere, mă interesează în primul rând amplasarea cât mai centrală sau într-o zonă bună şi lângă o staţie de transport în comun, apoi  curăţenia, o priză să-mi pot încărca acumulatorul camerei foto…şi cam atât, restul sunt neesenţiale. De dormit, dorm excelent după 14-15 ore de umblat prin oraş şi chiar dacă se întâmplă să mă trezească câte o turistă revenită la ore târzii (stau numai în dormitoare de femei), adorm pe loc înapoi. Evit camerele cu mai puţine paturi, de câte ori am stat în camere de 3 sau 4 paturi am dat peste nişte colege de cameră fiţoase (ba una se culca la 10 seara şi nu putea dormi dacă aprindeai lumina sau făceai vreun zgomot, ba la 6-7 dimineaţa le stricai somnul dacă te mişcai din pat, am păţit-o de două ori), din punctul meu de vedere e preferabil să aleg o cameră de 8-12 paturi, mi-e mai confortabil aşa, dacă nu-mi pot permite una single. Turistele  ce aleg sa stea in camere de  8-12 paturi sunt nepretenţioase şi au un somn sănătos. Ei, de data asta am stat într-un fost hambar, dormitoarele erau de câte 16 paturi dar comunicau pe sus între ele, de fapt era o singură sală dormitor pe etaj, cu separeuri. Am dormit buştean, deşi salteaua patului nu era prea bună.

Hostelul de pe cheiul insulei Giudecca



Prin urmare, am renunţat la prima rezervare (camera single din sestiere San Polo) făcută gratis prin http://www.venere.com/ şi am făcut una nouă, prin http://www.hostelworld.com/ , aici însă trebuie să plăteşti la rezervare, prin card, 10% din tariful total al cazării. Am mai plătit încă 1 eur taxa pentru o eventuală anulare şi a acestei rezervări, caz în care suma plătită deja prin card îmi rămânea disponibilă pentru o ulterioară rezervare tot prin Hostelworld. Am mai fost de multe ori prin http://www.hostelworld.com/ , cu excepţia unui hostel prăpădit din Roma unde n-aveau nicio evidenţă a rezervărilor online dar totuşi ne-au cazat, peste tot a fost totul în regulă. Restul de 90% din tariful total al cazării se plăteşte la sosirea la hostel.

Transport de la/la aeroport

Din Cluj, Wizz Air aterizează la Venetia pe aeroportul din Treviso, dar acum, din cauză unor lucrări la aeroport, am fost mutaţi pe aeroportul principal al oraşului, Marco Polo, mai mare şi mai elegant.

De la aeroport am plecat cu un shuttle bus care m-a dus direct în Piazzale Roma, autogara din Venetia. 5eur biletul, luat direct de la şofer şi validat pe peron, la uşa autocarului. http://www.atvo.it/

La întoarcere, am venit la aeroport cu autobuzul nr. 5 luat din aceeaşi Piazzale Roma, vreo 4 opriri până la aeroport, tot 5 eur biletul, luat din Piazzale Roma de la ghişeul ATVO şi validat în autobuz. De pe net rezultase că ar fi mai ieftin cu autobuzul nr. 5 decât cu autocarul direct, dar la faţa locului s-a dovedit că e tot 5 eur drumul cu oricare din ele. Cumpărând iniţial un bilet dus-întors faci o mică economie, dar trebuie să te încadrezi într-un interval de 3 zile, pare-mi-se.

Transport în Venetia şi împrejurimi

Dat fiind că legătura între  Insula Giudecca unde aveam cazarea şi Venetia propriu-zisă (doar 300 de metri peste „gârlă”) n-o poţi face decât cu vaporetti, am ales un abonament pentru 7 zile (există variantele: o zi, trei şi şapte), la preţul de  50eur. http://www.actv.it/ . Dacă-l cumperi cu ceva timp înainte, online, pe http://www.veniceconnected.com/ , ieşi mai ieftin, eu evit însă cumpărarea în avans, nu pot şti până în ultimul moment dacă voi pleca sau nu. Şi dacă tot am avut abonament pe toată perioada, mi-am zis să profit de asta şi să văd cât mai multe din insuliţele din jur şi, fireşte, să mă dau cu vaporetto cât de mult pe Canal Grande, cel mai uluitor bulevard văzut vreodată.

Pe unde m-am plimbat şi ce-am vizitat

În primul rând m-am plimbat cu vaporetto pe  Canal Grande, străbătut de vreo 10-20 de ori într-un sens sau în celălalt, de obicei dis-de-dimineaţa pe răcoare, până nu apăreau turiştii, iar veneţienii ce mergeau la muncă nu se înghesuiau să ocupe locurile din afara cabinei. Am admirat şi fotografiat aproape toate palatele şi clădirile interesante de pe canal.

Vedere de pe podul Accademia

Am bătut sistematic sestiere Dorsoduro, în care n-am ajuns data trecută. M-am plimbat pe Zattere, pe lângă şantierul de reparat gondole San Trovaso. Am vizitat Galleria dell’Accademia, Ca’ Rezzonico, Scuola Grande dei Carmini, bisericile San Pantaleone, dei Gesuati şi Santa Maria della Salute.

Am revenit de câteva ori în Piazza San Marco şi am revizitat Basilica San Marco, m-am plimbat pe Riva degli Schiavoni şi în apropiere am vizitat Biserica San Zaccaria, care m-a surprins plăcut.

Am trecut prin zona Mercerie cunoscută atât de bine, situată între Piazza San Marco şi Podul Rialto, zonă unde am avut data trecută cazarea, m-am plimbat prin sestiere San Marco printre sutele de prăvălii cu mărgele de Murano, măşti de carnaval şi printre magazine de firmă, prin sestiere San Polo unde am vizitat Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari şi  prin sestiere Cannaregio unde am vizitat Galeria  Franchetti de la Ca d’Oro.

Vedere spre Plazza San Marco



Pe insula Giudecca m-am plimbat zilnic de-a lungul cheiului şi am intrat şi în cartier să văd cum trăiesc veneţienii, aflând că Giudecca a rămas cel mai veritabil veneţian cartier al oraşului. Fireşte, Biserica Il Redentore a fost în centrul atenţiei în weekend cu ocazia Festei del Redentore, Sărbătoarea Mântuitorului, care a început prin asamblarea unui pod peste canalul Giudecca între cheiul Zattere şi Giudecca, a continuat cu o slujbă festivă în biserică, apoi masa comună a localnicilor (familii, prieteni) pe diverse ambarcaţiuni plutind pe canal şi în bazinul San Marco sau pe mesele întinse pe chei, apoi la miezul nopţii un foc de artificii deosebit de spectaculos, deasupra bazinului. A doua zi, din nou slujbe festive în prezenţa oficialităţilor oraşului şi o regată pe canal.

Insula Giudecca

Canal Giudecca străbătut zilnic de câteva ori, pe podul festiv asamblat anume pentru sărbătoare  sau tot cu vaporetto,  ocolind apoi pe la staţia Tronchetto spre Piazzale Roma, pe sub noul People Mover.

People Mover



Pe insula San Giorgio Maggiore am coborât de două ori, am vizitat biserica şi am urcat în campanilă, de unde ai parte de o panoramă splendidă în toate cele patru zări.

San Giorgio Maggiore



O excursie de o zi cu vaporetto în insulele San Michelle (vizitat cimitirul oraşului), Murano (vizitat Muzeul sticlei), Burano (superb!) şi Torcello (vizitat Catedrala Santa Maria Assunta şi Biserica Santa Fosca).

Burano



Şi o după-amiază pe plaja de la Lido, la bălăceală.
Oh…am făcut 1700 poze, ca de obicei, trebuie să le aleg şi sortez.

Masa

Stând într-un hostel, ai, de obicei, acces la o bucătărie utilată şi la o sală de mese. Aici nu era bucătărie, in schimb era sala de mese şi un bar-enotecă care servea şi pizza şi paste.

Micul dejun, inclus în preţul cazării a fost bun şi liber, mâncai cât voiai şi puteai. Eram printre primii la masă dimineaţa la ora şapte, apoi seara  când mă întorceam la hostel treceam pe la Billa sau un magazin discount ambele în staţiile de vaporetto din apropiere (Billa la staţia San Basilio şi Discount-ul la staţia Redentore) şi-mi cumpăram mâncare şi bere, sau mâncam pizza şi beam un pahar de prosecco la hostel sau la pizzeria de lângă hostel (cea mai bună pizza din Venetia, nu se laudă ei degeaba şi costa doar 5,5eur!). Prin oraş înfulecam de obicei felii de pizza la mână, banane şi îngheţată. Pe Zattere am savurat un tiramisu – prăjitura Venetiei, undeva la o terasă din Dorsoduro am mâncat fegato alla veneziana şi în Burano am pohtit sarde in saor.

Cumpărături

Oh… nu se putea fără mărgele de Murano, mai ales că în weekend a fost ziua mamei, dar şi fiica mea aştepta „ceva frumos”. Prin urmare: mărgele, brăţară şi inele din sticlă de Murano. Acuma, serios…de la 130 eur în sus găseşti zdrăngănele faine, în rest…compromisuri.

Şi nişte pahare tot de Murano, pentru mama şi pentru mătusă-mea.

Şi alte stecluţe, nu de Murano de astă dată: 6 borcănaşe cu anşoa (acciughe sau alici cum le spun italienii), exact ca cele de la Cora, dar mult mai ieftine, merită să le aduci de acolo.