Bovindouri şi balcoane Modernista in Barcelona

Modernismul catalan (numit local Modernista) a fost un fenomen artistic care s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în toate artele decorative din Catalonia, cu capitala sa, Barcelona. Printre caracteristicile modernismului catalan în arhitectură, aminteam de excesul decorativ, care s-a manifestat de multe ori printr-o bogată  ornamentaţie a balcoanelor şi bovindourilor.

Iată mai jos câteva bovindouri şi balustrade de balcoane, văzute şi fotografiate în cartierul Eixample, în special pe Passeig de Gracia,  o adevărată „vitrină” Modernista a oraşului. Observaţi dantelăria în piatră, balustradele din fier forjat cu motive decorative de inspiraţie vegetală şi stilul original al lui Gaudi, la balcoanele de la Casa Mila şi Casa Batllo.

Bovindouri  Modernista  Barcelona

Bovindouri Modernista în Barcelona

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Balcon de la Casa Amatller

Bovindouri Modernista la Casa des les Punxes

Balustrade Modernista la Casa Mila

Balustrade Modernista in curtea interioara de la Casa Mila

Balustrade in forma de masca de carnaval la Casa Batllo

Un alt balcon de la Casa Batllo

Balustrada Modernista in cartierul El Born din Barcelona

Balustrade Modernista

Anunțuri

Mărul catalan al discordiei

Gaudi şi Domenech i Montaner sunt azi cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai modernismului catalan în arhitectura Barcelonei. În stilul Modernista (modernism catalan) a lucrat însă o întreagă pleiadă de  arhitecţi, nu doar aceştia doi. Unul dintre ei a fost Puig i Cadafalch,  dintre ale cărui case am fotografiat  Casa des Terrades şi Casa Amatller.

Casa des Terrades este  cunoscută şi sub numele de Casa de les Punxes (punxes= vârfuri, ace, spini – aluzie la turnurile ascuţite). Se află pe Avinguda Diagonal la numărul 416 şi este, de fapt, un bloc cu apartamente de închiriat, cu şase faţade exterioare.

Casa Teraddes Barcelona

Casa Terraddes (Casa de les Punxes)

Ce ziceţi de castelaşul ăsta?

Mai jos, faţada fotografiată mai de aproape. Se observă pereţii exteriori din cărămidă şi dantelăria decorativă florală în piatră de la balcoane, elemente specifice modernismului catalan.

Casa Terrades Barcelona

Casa Terrades – faţada Modernista

Şi iată, mai jos şi capiteluri de coloane  decorate cu flori,  sursă de inspiraţie obsesivă  pentru stilul Art Nouveau.

Casa Terrades Barcelona

Casa Terrades – capiteluri florale moderniste

Nu mi-a plăcut Casa Terrades. Turnuleţele acelea de colţ parcă-s din alt film – din altă arhitectură, în orice caz. Nu-mi place combinaţia de dantelărie florală laborioasă în piatră  cu turnuleţe ornate ce vor să sugereze un castel medieval în plin oraş; după dimensiuni, Casa Terrades ar aduce  a castel.  Mie îmi pare o struţo-cămilă dichisită.


Casa Amatller,
cealaltă casă,  se află pe Passeig de Gracia, lipită  de Casa Batllo a lui Gaudi. Îţi sare în ochi frontonul neobişnuit, în trepte, îmbrăcat în ceramică de culori diferite, cu model decorativ.

Casa Amatller

Pe faţada considerată de criticii vremii drept un trimf al artelor decorative s-au folosit, pe lângă plăci de ceramică şi sgraffito, feronerie, sculpturi şi ornamente în piatră.

Casa Amatller

Se pot distinge două tipuri de ferestre la Casa Amatller: unele de inspiraţie neogotică (arc frânt sau în acoladă, trafor)  şi celelalte, probabil neorenascentiste.

Casa Amatller, detalii pe faţadă

Casa Amatller, fereastră

Casa Amatller, dantelărie în piatră

Cam ciudată  ca formă şi prea încărcată cu ornamente Casa Amatller, după gustul meu. Şi, în orice caz, proximitatea Casei Batllo, o capodoperă de-a lui Gaudi şi a modernismului catalan,  o dezavantajează.


La Manzana de la Discordia

Casa Batllo construită de Gaudi, Casa Amatller construită de  Puig i Cadafalch şi  Casa Lleo Morera construită de Domenech i Montaner  (situată pe acelaşi trotuar, la câţiva zeci de metri de primele două) luate împreună formează un grup de case supranumit de barcelonezi La Manzana de la Discordia sau Mărul Discordiei… amplasate atât de aproape una faţă de alta, inevitabil ajungi să le compari.

Care-i mai frumoasă dintre casele celor trei arhitecţi modernişti – posibil rivali, construite în cam aceiaşi ani?… care arhitect merită mărul de aur?

Spitalul Sant Pau din Barcelona

Spitalul Sant Pau este cel mai mare complex arhitectural în stil Art Nouveau din întreaga Europa, iar pentru Barcelona, una din cele mai reprezentative creaţii de arhitectură Modernista (sau modernism catalan,  varianta catalană a Art Nouveau-ului, stilul apărut la începutul secolului al XX-lea).

A fost proiectat, construit şi decorat  între anii 1905-1930 de arhitectul Lluis Domenech i Montaner  urmat de fiul său, Pere Domenech i Roura, stilul arhitectural al acestuia din urmă fiind mai auster şi mai lipsit de ornamente decât cel al tatălui, mai curând un stil eclectic. Împreună cu cealaltă operă de arhitectură importantă a lui Lluis Domenech i Montaner  şi anume  Palatul Muzicii Catalane – tot din Barcelona, Spitalul Sant Pau face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Pe un teren pătrat de 13  hectare aflat în cartierul Eixample, Domenech a conceput spitalul în stil pavilionar, ca o reţea compusă din  48 de clădiri orientate oblic faţă de arterele principale din cartier, pe axa nord-sud, între pavilioane proiectând grădini cu alei şi arbori.  Ca spaţiu alocat per pat,  Spitalul Sant Pau  a depăşit orice  standarde europene, fiecare bolnav având un  total de  145 mp alocaţi  (aici intră, fireşte, şi grădina).

Pavilioanele, care comunică între ele prin tuneluri subterane (unde sunt amenajate culoare pentru deplasarea bolnavilor şi personalului şi spaţii pentru servicii auxiliare), sunt construite din cărămidă, cu spaţii interioare largi şi luminoase, Domenech demonstrând şi la acest proiect preocupările sale pentru raţionalism (materiale noi, moderne şi uşoare şi orientarea spre sănătatea şi nevoile omului) şi funcţionalism (pavilioanele precum şi corpurile diferite dintr-un pavilion din Spitalul Sant Pau nu prea seamănă unul cu altul, sunt concepute după funcţia pe care fiecare trebuia s-o îndeplinească), la fel ca la Palatul Muzicii Catalane.

Caracteristic pentru modernismul catalan, formele pavilioanelor şi ale ornamentelor sunt mai ales curbilinii.

În viziunea lui Domenech, religia, natura, arta şi culoarea  au calităţi vindecătoare şi ar scurta  convalescenţa bolnavilor internaţi în spital, astfel că pavilioanele sunt bogat decorate atât la interior cât şi la exterior, arhitectul lucrând cu câţiva sculptori şi decoratori pricepuţi ai vremii. Ca ornamente, Domenech a folosit  plăci de ceramică, mozaic,  statui, diverse ornamente sculptate în piatră de Montjuic, vitralii; multe din ornamente reprezintă  simboluri religioase sau heraldice, altele sunt florale. Stilul de decoraţie al lui Domenech este de  inspiraţie – probabil – mudejar (combinaţia de cărămidă cu ceramică, de pe faţade).

Spitalul Sant Pau a funcţionat neîntrerupt de la deschidere, în ultimii ani fiind completat spre marginea lotului  cu  pavilioane care aduc, ca imagine,  a  spital contemporan.

Recent, spitalul  a intrat într-o restaurare de lungă durată. Se poate totuşi vizita câte ceva  în cadrul unui tur ghidat  sau intrând pur şi simplu pe aleea ce duce la capela din incintă (e o altă intrare decât cea pentru turul ghidat) şi înaintând până  unde e permis. Recomand această variantă, eu  am participat la un tur ghidat de o oră (10 eur) în primăvara anului 2011 şi am fost destul de decepţionată, se  promite pe site-ul oficial al spitalului vizitarea a două pavilioane – speranţa mea era că unul e cel principal – ei, aş! nici vorba, se vizitează un pavilion mititel pentru primirea bolnavilor din afara spitalului  şi un salon de bolnavi  plus sala de vizită pentru  aparţinători,  aflată lângă salon. Cam puţin, în rest doar turuială de istorie şi organizare spitalicească, nici măcar o plimbare pe alei, printre celelalte pavilioane.

Ca organizare de spital, mi-e cam greu să înţeleg de ce e considerat Spitalul Sant Pau o aşa mare realizare (exceptând confortul bolnavilor)  şi se insistă pe asta în timpul turului ghidat, cu siguranţă în Europa mai erau destule spitale de tip pavilionar dacă până şi în Cluj exista deja, finalizat tocmai pe când  începea Domenech construirea lui din Barcelona. Atâta tot că în Cluj se optase pentru o variantă a sistemului spitalicesc pavilionar şi anume pentru sistemul spitalicesc insular, alcătuit din mai multe clădiri autonome într-o incintă, clădiri care nu comunică prin subsoluri, ceea ce mie mi se pare că era de  preferat, să nu uităm că lucrurile astea se petreceau acum mai bine de un secol şi în acele vremuri bântuiau molimele, nu apăruseră încă antibioticele. Însă, tot în Cluj şi tot construit înaintea celui din Barcelona, Spitalul de Neuro-psihiatrie  este tot pavilionar (neuro-nebunia nu se ia de la uom la uom) şi totuşi nu organizează nimeni aicea tururi ghidate, chit că poate ar fi palpitante, oricum nu sunt atât de mulţi turişti pasionaţi de arhitectură interesantă pe lume, cât de uoameni interesanţi – chiar şi din multe bloguri de turism înţelegi că asta e muult mai important pe lume şi se călătoreşte ori că nu-ţi place acasă, ori ca  să cunoşti uoameni faini sau  „interesanţi”.

Revenind la vizita mea la Spitalul Sant Pau: nu pot să spun că mi-au plăcut clădirile din punct de vedere al  arhitecturii, chiar dacă-s gândite funcţional, au un aspect greoi cele mai multe din ele, iar cele câteva zvelte par mai ciudate,  cu forme alambicate, cu multe sculpturi şi pinacluri şi nu-mi plac nici atât.

Însă coloritul clădirilor m-a încântat, e multă cărămidă şi culorile ornamentelor sunt plăcute în combinaţie cu cărămida. Mozaicul de pe acoperişuri mi s-a părut vesel, mi-au plăcut şi câteva  ornamente de pe faţadă, mai ales cele în piatră de Montjuic.  Şi chiar câteva timpane decorate cu ceramică.

Şi mi-au plăcut portocalii de pe alei, plini de fructe – eram la sfârşit de martie. Despre arhitectura peisajeră a grădinii  nu am reuşit să-mi fac o părere, totul era un şantier.

Vă las în compania pozelor făcute cu zoom maxim, noroc cu camera mea foto bunicică, am vârât-o prin ochiurile plasei ce îngrădea zona şantierului şi am pozat tot ce s-a putut. Nu stiu dacă mă voi reîntoarce în Barcelona vreodată, dar dacă se va întâmpla, probabil că voi dori  să vizitez la modul serios Spitalul Sant Pau.

Palatul Muzicii Catalane din Barcelona

Am ezitat mult înainte de-a scrie acest articol, nu mă pot decide ce contează pentru mine mai mult privind Palatul Muzicii Catalane din Barcelona: cele două elemente constructive (luminatorul-cupolă şi ferestrele laterale ale sălii de concert) superbe, unice şi de senzaţie sau faptul că ele aparţin celei  mai kitsch decorate clădiri în care am intrat vreodată.

Barcelona Palau Musica Catalana exterior

Palatul Muzicii Catalane, faţada

Palatul Muzicii Catalane se află pe lista patrimoniului UNESCO, la pachet cu  Spitalul Sant Pau tot din Barcelona, ambele construite de acelaşi arhitect, Lluis Domenech i Montaner, palatul fiind considerat  de mulţi drept cea mai (sau una dintre cele mai…) reprezentativă operă de arhitectură a modernismului catalan (Art Nouveau catalan).

Barcelona Palau Musica Catalana casa bilete

Fosta intrare în Palatul Muzicii Catalane – se pot vedea mozaicurile trencadis

Palatul a fost construit între 1905-1908, în aceeaşi perioadă în care Gaudi construia în Barcelona Casa Batllo, Casa Mila şi Parc Guell; la decorarea lui a contribuit toată „floarea” modernismului catalan, mai puţin colaboratorii lui Gaudi. Ca proiect arhitectonic, palatul a adus sau îmbunătăţit multe inovaţii în arhitectura vremii:  începuturile peretelui-cortină, structura de rezistenţă din oţel şi spaţiul mare,  deschis, din interior, acestea fiind motivele principale ale recunoaşterii valorii lui şi includerii în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea se află în vechiul cartier  La Ribera din centrul Barcelonei – străduţe înguste şi întortocheate. Faţada are multe şi exuberante detalii decorative (sculpturi, coloane îmbrăcate în mozaic atât la parter cât şi la unul din nivelurile superioare), din păcate ele se pot greu observa de jos din stradă – cu excepţia mozaicurilor trencadis de la parter din zona fostei case de bilete şi a fostei intrări în palat – asta  datorită locului strâmt şi imposibilităţii de-a te afla la o distanţă şi un unghi potrivit pentru a privi şi fotografia.

Barcelona Palau Musica Catalana galeria coloane

Galeria cu coloane îmbrăcate în trencadis

Undeva sus, deasupra coloanelor, se află busturile compozitorilor Bach, Beethoven şi Palestrina,  ceva-ceva se vede de jos, din străduţa Carrer de Sant Pere Mes Alt, dacă te lipeşti de zidul casei de vizavi. Puţin mai jos de busturi şi de galeria cu coloane îmbrăcate în trencadis, pe colţul clădirii, se află o sculptură impozantă în piatră albă, o alegorie inspirată dintr-un  cântec popular catalan.

Barcelona Palau Musica Catalana exterior

Palatul Muzicii Catalane

De ce ai îngrămădi pe faţadă atât de multe detalii dacă ele nu pot fi satisfăcător privite? Dar sigur, la momentul când îmi puneam această întrebare,  încă  exista speranţa de-a le privi cumva din interior, măcar acele coloane cu mozaic de sus, că doar aşa se lăudaseră,  cu turul lor ghidat.

La exteriorul palatului – în concluzie, nu mi-a plăcut nimic, ba, de fapt, mi-a displăcut  aproape totul. Excesiv, greoi şi neatractiv.

Alături de palatul vechi s-a mai construit în ultimele decenii o nouă aripă, n-ai zice că-s împreună după stil, doar coloritul e similar.

Barcelona Palau Musica Catalana si Petit Palau

Ca să vizitezi palatul înăuntru ai de ales între două variante: să mergi la un concert ori spectacol,  sau să te înscrii la un tur ghidat, vizita individuală în Palatul Muzicii Catalane fiind imposibilă. Iniţial am vrut să-mi iau bilet la un spectacol de flamenco, anume pentru asta mi-am şi luat cazarea la doi paşi, pe Via Laietana, să mă pot întoarce repede şi în siguranţă noaptea,  dar ulterior m-am lăsat -naiv- dusă de nas de o promisiune de-a lor cum că la turul  ghidat te duc şi prin săli în care nu ai acces altfel… da, te duc într-un amfiteatru modern în care în jumătate din timpul de 55 de minute cât durează turul lor ghidat, ţi se proiectează un filmuleţ despre istoria clădirii, ce mari cântăreţi au cântat acolo şi cât au fost ei de teatral-încântaţi de experienţa asta.

Se intră în  Palat nu prin vechea intrare proiectată de arhitect, ci prin foaier, care arată ca în poza de mai jos – excesiv de decorat, dar te pregăteşte pentru ce va urma.

Foaierul Palatului Muzicii Catalane

După filmuleţ ne-au dus, aproape încolonaţi, spre sala de concert.

Scara ce urcă din foaier

Pe scară nu te poţi opri niciunde, m-am simţit cumva ca un deţinut pe drumul de la celulă spre sala de  interogatoriu,  nu poţi fac un pas lateral de pe scară în holurile de la nivelurile superioare, trebuie să umbli după ghid. Nici vorbă de privit îndeaproape coloanele îmbrăcate cu trencadis din galeria de care spuneam mai sus, ni le-a arătat de departe şi asta a fost tot. Din păcate nu am putut fotografia mult că nu era voie, dar am rămas cu impresia unor orori decorative aflate în toată zona scărilor şi holurilor prin care am trecut. Restul timpului l-am petrecut ascultând alte poveşti şi laude, stând pe fotolii în sala de concert, începând cu parterul şi continuând apoi la cele două niveluri superioare, pentru alte reprize. Ni s-a promis o demonstraţie de acustică excelentă, n-a fost să fie.

După cum spuneam, cupola răsturnată, din sticlă, care joacă rolul unui luminator uriaş,  central, decorată cu vitralii  în stil Art Nouveau,   mi s-a părut extraordinară şi de senzaţie. Merită şi doar pentru atâta să vizitezi palatul. Centrul cupolei e galben auriu iar spre margini, unde-s chipurile de îngeri, predomină albastrul, probabil pictorul-decorator Antoni Rigalt, care-a conceput-o,  a vrut să  sugereze cerul cu soarele în mijloc, ceea ce pentru un luminator aşezat exact deasupra săli de concert mi se pare mai mult decât potrivit.

Cupola, privită de sus, de la ultimul nivel

Cupola e mai de efect dacă o priveşti  de sus de tot, de la nivelul al doilea, de jos din stal pare aplatizată. Pozele sunt aşa cum sunt, luate pe furiş, de la nivelul şoldului.  Nici pe site-ul oficial  nu au cine ştie câte poze din interiorul palatului, ştiu ei de ce.

Detaliu din vitraliile luminatorului în formă de cupolă răsturnată

Tot de senzaţie e şi faptul că sala e luminată natural, probabil seara, la spectacole,  nu e acest lucru atât de vizibil, dar mie mi s-a părut fantastic să ai lumină naturală atât de sus,  prin cupolă, cât şi din spatele scenei şi de pe laterale,  prin ferestrele mari, decorate şi ele cu vitralii de inspiraţie vegetală. Ai  o senzaţie de deschidere.  Abia într-o asemenea sală îţi dai seama că în restul sălilor de spectacol în care ai stat toată viaţa erai ca într-un cavou, ca într-un buncăr uriaş.  Sala de concert a Palatului Muzicii Catalane este singura sală de spectacole din Europa luminată natural.

Ferestrele laterale ale sălii de spectacole din Palau de la Musica Catalana

În rest, decoraţii încărcate, obositoare şi kitsch. Pe tavan, mii de trandafiraşi, unul lângă altul, citisem undeva că numărul lor e egal cu numărul scaunelor de la cele trei niveluri,  însumate.

Fragment din tavanul sălii de spectacole de la Palau de la Musica Catalana

La scenă, de-o parte şi de alta – acolo unde ar trebui să se strângă cortina, sculpturi impunătoare în piatră albă (Valkirii şi  busturi de muzicieni)…

Sala de spectacole de la Palau de la Musica Catalana, vedere spre scenă.

iar pe scenă – în spate –  „muze” jumătate sculpturi, jumătate mozaicuri trencadis:

„Muzele” jumătate sculpturi, jumătate mozaicuri trencadis de pe scena Palatului Muzicii Catalane

Aceste „muze”, deşi sunt considerate cele mai de valoare sculpturi din toată clădirea, după mine sunt kitsch curat, pentru că nu au ce căuta acolo  pe scenă, au deturnat astfel rolul, sensul scenei, privirea spectatorului fiind inevitabil atrasă de ele şi nu de artiştii ce vor evolua în faţa lui, artişti care,  probabil,  rar o să fie mai atrăgători vizual decât „muzele”, dar nah…mai trebuia ca nişte artisti catalani să se ecsprime şi deja tot restul sălii de la tavan la pardoseală, plus scările şi holurile, fiecare centimetru  era acoperit de opere decorative.

Evident, am regretat că nu am ales varianta „spectacol” pentru a vizita interiorul, mă gândesc că la un spectacol cu o pauză, cât de mică, ai posibilitatea să te plimbi puţin pe acolo, să examinezi  ce şi cum, mi-ar fi ajuns şi 10 minute, mă mişc repede.  Pentru cei ce aleg varianta asta, e bine de ştiut că pe site-ul oficial al Palatului Muzicii Catalane se pot cumpăra online bilete, dar alegând locul în sală e de reţinut că acolo unde scrie fără vizibilitate sau cu vizibilitate redusă, aşa şi e. Există nişte stâlpi incredibil de groşi şi în spatele lor sunt scaune;  la un concert e mai puţin important că nu vezi decât a zecea parte din scenă, dar la un spectacol de dans,  contează.

În ultimele zile ale lunii decembrie, prin tradiţie, concertează corul istoric  Orfeu Catala, pentru care a şi fost construit Palatul Muzicii Catalane, acum mai bine de un secol. Cu siguranţă e un concert emoţionant, aşteptat atât de barcelonezi cât şi de turiştii ce se află în Barcelona la sfârşit de an.

În concluzie: Şi la interior, exceptând superbul luminator-cupolă şi ferestrele laterale, mi-a displăcut totul, ca şi la exteriorul clădirii. Unii ar putea spune că acesta e modernismul catalan, excesiv de decorat şi că Palatul Muzicii Catalane din Barcelona reflectă gustul vremii şi spiritul locului, sau că nu toţi avem aceleaşi gusturi. Eu le răspund că da, poate, dar în exact aceiaşi ani, tot în Barcelona şi în acelaşi stil arhitectural şi decorativ  numit  modernism catalan, Gaudi şi colaboratorii săi au construit şi decorat Casa Batllo, Casa Mila şi Parcul Guell şi cu asta am spus tot ce aveam de spus în privinţa Palatului Muzicii Catalane din Barcelona.

Casa Mila (La Pedrera) din Barcelona

Un bloc de locuinţe a cărui faţadă îţi aminteşte de valurile încreţite ale mării, aceasta este Casa Mila, una din cele mai fantastice şi mai exuberante creaţii de arhitectură ale lui Gaudi în Barcelona, construcţie cunoscută mai ales sub numele de La Pedrera.

arhitectura Casa Mila Barcelona Gaudi La Pedrera

La Pedrera, faţada dinspre Passeig de Gracia

Casa Mila a fost construită de arhitectul Antonio Gaudi între anii 1905-1912, imediat dupa  Casa Batllo, într-un stil  naturalist caracteristic  lui.  Nu doar faţada ci şi multe detalii din interior amintesc de forme organice din natură, de data asta de provenienţă marină: vârtejuri de apă, vietăţi marine, alge.

Casa Mila Barcelona Gaudi La Pedrera Art Nouveau

Balcoanele cu balustradă din fier forjat, de pe faţada Casei Mila

Balustradele din fier forjat de la balcoanele de pe faţada principală au un design extravagant, par alge marine ce atârnă pe o creatură imensă care iese din mare – pentru unii dintre privitori.  Însă pentru alţii,  contemporani lui Gaudi, balustradele păreau resturile contorsionate ale unui accident feroviar. Nu-i greu de crezut, gândindu-mă că probabil  aceiaşi erau cuprinşi de extaz în  Palatul Muzicii Catalane din Barcelona.

Designul balustradelor cât şi multe alte decoraţii şi amenajări interioare (tavanele din ipsos)  îi sunt atribuite lui J.M. Jujol, arhitect-decorator, unul din colaboratorii principali ai lui Gaudi şi la acest proiect.

Tavan pictat Casa Mila Gaudi Barcelona La Pedrera

Tavan pictat şi cu onduleuri - sugestii marine - în holul de la parter

Tot la parter, balustrada scării, cât şi intrarea principală sunt splendide dantelării din fier forjat  cu forme curbate, în stil Art Nouveau.

Modernista design Casa Mila Gaudi Barcelona La Pedrera

La Pedrera - holul de la parter în stil Modernista

Balustrada scara fier forjat Casa Mila La Pedrera

Balustrada din fier forjat în stil Art Nouveau la o altă scară din La Pedrera

Vizita în interiorul Casei Mila începe în podul de la ultimul nivel, unde se urcă cu liftul din holul de la intrare. Tot podul, construit cu arce catenare  (în formă de lanţ sau parabolă), adăposteşte  o expoziţie de proiecte şi machete după lucrările genialului arhitect, Espai Gaudi.

Espai Gaudi Casa Mila Barcelona Gaudi La Pedrera arce catenare

Espai Gaudi la Casa Mila, podul cu arce catenare

Din pod ieşi apoi pe o terasă extraordinară,  mai întinsă decât cea de la Casa Batllo, unde, la fel, căminele (sau răsuflători)  de pe acoperiş dau impresia unor sculpturi independente, cu forme exuberante.

Terasa acoperis Casa Mila Barcelona Gaudi La Pedrera

Căminele-sculpturi pe acoperişul terasă al Casei Mila, în prim plan dreapta se observă partea superioară a uneia din cele două curţi interioare

Terasa Casa Mila Barcelona La Pedrera Gaudi

Grupurile de "gardieni" de pe terasa-acoperiş de la Casa Mila; în prim plan una din cele două curţi interioare

Terasa Casa Mila La Pedrera rasuflatoare

Prin cotloanele terasei de pe La Pedrera

Terasa Casa Mila

O ultimă imagine a terasei de pe acoperişul Casei Mila

La Pedrera cuprinde două curţi interioare: una  de formă circulară şi cealaltă de formă ovală.

curte interioara Casa Mila Barcelona

Structura de rezistenţă a Casei Mila a fost concepută de Gaudi din stâlpi şi grinzi metalice, astfel că pereţii interiori pot fi puşi sau scoşi după placul locuitorilor, spaţiul fiind uşor reconfigurabil; o idee revoluţionară pentru acele vremuri. Camerele sunt poligonale, ca nişte faguri de miere, mulându-se după forma faţadelor şi curţilor interioare.

De vizitat, se poate vizita doar apartamentul proprietarului Mila, mobilat în stilul începutului de secol XX, stil numit Modernista (în traducere: Modernism catalan), forma locală a Art Nouveau-ului, stilul  începutului de secol XX în artă, arhitectură şi design, caracterizat prin linii curbe, fluide, inspiraţie din natură şi o geometrie ce foloseşte frecvent parabola şi hiperbola.

Mobilier Art Nouveau salon Casa Mila La Pedrera

Salon - Mobilier din apartamentul familiei Mila

Mobilier Modernista Casa Mila Barcelona La Pedrera

Dormitor - Mobilier Modernista din apartamentul familiei Mila

E un aflux mare de vizitatori dornici să viziteze La Pedrera, nu am reuşit să intru decât la a treia tentativă: prima oară a fost o coadă imensă şi nu am rămas, a doua oară, o furtună nocturnă  a inundat terasa şi ca urmare casa nu s-a deschis în acea zi vizitatorilor, abia a treia oară am reuşit, mergând dimineaţa devreme.

Preţul biletului de intrare la Casa Mila e de 15 euro, mai mic decât la Casa Batllo (18 euro); exceptând terasa, părerea mea e că la Casa Batllo ai mai multe de văzut.
Site-ul oficial, pentru mai multe detalii:  La Pedrera.

Casa Mila (La Pedrera) face parte din Patrimoniul mondial UNESCO, alături de celelalte  realizări deosebite de arhitectură din Barcelona ale lui Gaudi.

Şi acum o întrebare pentru cititorii mei, fie că au vizitat, fie nu, La Pedrera: vă place? şi dacă da, ce anume, mai ales? iar dacă nu, de ce?  🙂