La Mulţi Ani, România!

Felinare Modernista din Barcelona

Modernismul catalan (numit local Modernista), după cum spuneam în postările anterioare, a fost un fenomen artistic care s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în toate artele decorative din Catalonia, cu capitala sa, Barcelona.

Iată, mai jos, două felinare Modernista din Barcelona, primul felinar – creaţia lui Gaudi – se află în Placa Reial, iar al doilea felinar se află vizavi de Casa Lleo Morera, pe Passeig de Gracia, bulevard reprezentativ pentru arhitectura Modernista.

Bovindouri şi balcoane Modernista in Barcelona

Modernismul catalan (numit local Modernista) a fost un fenomen artistic care s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în toate artele decorative din Catalonia, cu capitala sa, Barcelona. Printre caracteristicile modernismului catalan în arhitectură, aminteam de excesul decorativ, care s-a manifestat de multe ori printr-o bogată  ornamentaţie a balcoanelor şi bovindourilor.

Iată mai jos câteva bovindouri şi balustrade de balcoane, văzute şi fotografiate în cartierul Eixample, în special pe Passeig de Gracia,  o adevărată „vitrină” Modernista a oraşului. Observaţi dantelăria în piatră, balustradele din fier forjat cu motive decorative de inspiraţie vegetală şi stilul original al lui Gaudi, la balcoanele de la Casa Mila şi Casa Batllo.

Bovindouri Modernista în Barcelona

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Balcon de la Casa Amatller

Bovindouri Modernista la Casa des les Punxes

Balustrade Modernista la Casa Mila

Balustrade Modernista in curtea interioara de la Casa Mila

Balustrade in forma de masca de carnaval la Casa Batllo

Un alt balcon de la Casa Batllo

Balustrada Modernista in cartierul El Born din Barcelona

Balustrade Modernista

Câteva sugestii de mâncare şi băutură ieftină în Barcelona

Din capul locului trebuie să recunosc că, dacă în privinţa vizitării oricăror obiective turistice interesante nu stau să mă codesc şi oricât ar costa, scot fără regrete suma necesară din buzunar, în privinţa mâncării însă, fac mereu calcule şi transformări din euro în lei şi-mi dă atâta, că-mi trece pe loc foamea şi aia câtă e, că de obicei în străinătate nu prea mi-e foame. Pe de altă parte, curiozitatea şi dorinţa de-a încerca din deliciile culinare ale altor popoare e mare. Astfel că, în timp,  am ajuns la un compromis acceptabil: acolo unde găsesc la îndemână,  obişnuiesc să cumpăr mâncare şi băutură specifică locului din pieţe şi supermarketuri, costă incomparabil mai puţin.

Genul de restaurante all-you-can-eat nu m-au interesat în Barcelona, de vreme ce nu aveau mâncare specific catalană, ci  internaţională. Cum adică să mănânci fripturi şi salate cât poţi ? Apăi, ori vizitezi, ori mănânci până îţi ţii burta cu mâinile amândouă – zic eu.

În Barcelona mi s-a părut mai scumpă mâncarea la restaurante şi terase, comparativ cu oraşele din Italia vizitate până acum. În plus, ele nu rămân deschise toată ziua şi când chiar am vrut să intru într-unul din  încântătoarea Placa Reial unde mi-ar fi plăcut să mănânc la o terasă,  era închis după-masă,  la ora când am ajuns acolo. Astfel că singurul local în care am intrat şi mâncat a fost un bar de pe Rambla, pentru a experimenta şi eu faimoasele tapas cu fructe de mare. Iar într-o cofetărie am încercat crema catalana, asemănătoare cremei de zahăr ars de pe la noi.

În rest, în cele patru  zile ale vacanţei mele la Barcelona mi-am cumpărat mâncare şi băutură din trei locuri:

Mercat de la Boqueria

Celebra piaţă alimentară din Barcelona, situată pe Rambla, unde găseşti tot ce-ţi poate dori inima.

De aici mi-am luat de câteva ori, chiar şi pentru acasă, în ultima zi, Jamon serrano – e namaipomenit, vă sfătuiesc să-l încercaţi. Asemănător cu prosciutto crudo din Italia – o şuncă afumată de porc, din care-ţi taie pe loc câteva feliuţe sau aşchii. Mie nici nu mi-a mai trebuit altceva pentru micul dejun şi cele 2-3 sandviciuri pe care mi le pregăteam dimineaţa pentru restul zilei. Când îmi place ceva enorm, pot mânca şi o săptămâna acelaşi lucru.

Apoi zilnic una-două  salate de fructe exotice (1-2 euro), vândute în cutie şi cu o linguriţă de plastic, sau căpşuni la kilogram,

sucuri la pahar cu pai (1-2 euro), bomboane de ciocolată din mai multe sortimente (curiozitatea, bat-o vina),

frigărui cu bucăţi de peşte şi fructe de mare (4 euro)  şi churros.

Carrefour Market

Un supermarket situat pe Rambla, între Boqueria şi Placa de Catalunya, pe acelaşi trotuar cu Boqueria. Preţuri omeneşti, multe produse chiar mai ieftine ca la noi, de exemplu  sucurile  naturale din fructe.

Aici am descoperit gazpacho, o supă rece de legume crude pasate – era de trei feluri, la tetra pak – în genul laptelui ambalat de la noi, ţin minte că mi-am ales sortimentul soft şi din momentul ăla nici n-am mai vrut să încerc celelalte sortimente, că era prea bun.  Mie, gazpacho îmi ţinea peste zi şi de foame şi de sete, îl aveam la mine tot timpul prin oraş, câte o cutie pe zi, vreo 1-1,50 euro.

Am mai cumpărat de aici şi  tortilla,  şi fireşte, pâine.

Un mic magazin alimentar pe Via Laietana

O prăvălie cu autoservire având mâncare preparată, pentru acasă, vândută în caserole transparente din plastic, situată pe Via Laietana (paralelă cu Rambla), la 30-50 metri de Placa Ramon Berenguer el Gran, în sensul spre  Palau de la Musica Catalana, trotuarul dinspre Rambla.

De aici mi-am luat zilnic câte ceva, din păcate numele mâncărurilor erau afişate doar în catalană, aşa că nu ştiu ce am mâncat, erau feluri necunoscute, cu carne, peşte sau fructe de mare, toate foarte gustoase şi uşoare, cam la 3-5 euro. Ţin minte doar două cuvinte: empanada şi peix(peşte).
Era la doi paşi de hostalul meu unde îmi duceam apoi imediat prada, o încălzeam la microunde şi o topeam imediat, împreună cu un pahar de cava din butelii mici de 300 ml, la pret de 1-1,50 euro, luat din aceeaşi prăvălie. Cava  e vinul tradiţional al Cataloniei, un vin spumant, uşor, răcoros şi ieftin. Lăsaţi sangria pentru vacanţele în restul Spaniei şi Portugalia, în Barcelona beţi cava. Evident că în supermarketuri găsiţi mai degrabă cava în butelii mari, normale, eu m-am bucurat să găsesc pe Via Laietana butelii mici, cât să beau un pahar. Şi în toate serile barceloneze – mai puţin în seara sosirii –  am băut doar cava.

Barcelona e, cred, singurul oraş în care nu am băut apă sau bere deloc, doar sucuri de fructe, gazpacho şi cava.

M-am întors din Barcelona cu  un singur regret, că n-am gustat paella cu fructe de mare, alt fel tradiţional barcelonez, dar peste tot unde am văzut, paella era mare, cât roata de la car, prea mult şi pentru două persoane, cam 14 euro costa roata, prin urmare am renunţat. Astfel că, la un an distanţă, când au venit bucătari spanioli cu ocazia zilei culinare a Spaniei din cadrul Zilelor Clujului, fireşte că am fost prezentă la restaurantul Memo10 pentru o porţie de paella cu fructe de mare.

Mormântul unui om singur

Mormântul lui Vasile Bogrea

Îl remarcasem de multă vreme, situat fiind pe una din aleile principale din Cimitirul Hajongard sau Cimitirul Central din Cluj, chiar vizavi de mormântul familiei mele. Mi-a plăcut placa veche din piatră, sculptată cu motive vegetale, urna de la creştet şi vegetaţia care năpădeşte totul, deloc deranjantă,  aş zice că dimpotrivă.

E, cu siguranţă, genul meu preferat de mormânt:  cu patină, singular, de-o eleganţă simplă, neostentativă –  doar un nume pe o placă din piatră sculptată şi erodată de vreme, având un aer părăsit graţie vegetaţiei de jur-împrejur,  sălbatică,  veşnică, biruitoare.

Mormantul lui Vasile Bogrea din Cimitirul Hajongard –  Cluj

Mă apropiasem ieri să-l fotografiez, pentru o viitoare colecţie de morminte „aşa da”, printre betoanele şi marmorele uniformizante care au năpădit în ultimele decenii cimitirul.
În momentul în care am văzut numele scris pe placă, surpriza a fost mare: Vasile Bogrea, filolog şi lingvist român, 1881-1926. La Filologie pe str. Horea, parcă şi la sediul Universităţii Babeş-Bolyai şi la Biblioteca Centrală Universitară – toate trei din Cluj, sunt săli şi amfiteatre care-i poartă numele.

Iată o poezie de-a marelui lingvist şi filolog, publicată în Neamul românesc literar 1925-1926.
Vasile Bogrea a murit în 1926, la 45 de ani.

Suntem datori pământului

Pământ avar,
E-aşa puţin din tine în noi
Şi aşa curând
Ne ceri puţinul înapoi.
Aşa curând,
Pământ avar!
Ţi-l dăm sfinţit de suferinţi
Transfigurat de vis
De fericiri, de paradis,
De prăbuşiri şi năzuinţi,
Şi sfâşieri
Şi-atât amar.
Ţi-l dăm,
Căci tu mereu ni-l ceri
Pământ avar.

În sus şi-n jos pe Rambla

Faimoasa La Rambla – numită deseori şi  Les Rambles –  este o stradă (de fapt, o suită de 5 străzi) de promenadă din Barcelona, în lungime totală de 1,2 km.  La Rambla  uneşte Placa de Catalunya de mare, separând cartierele centrale Barri Gotic şi El Raval.

La Rambla seara târziu

O alee pietonală centrală, lată, mărginită de copaci, urmează două artere de circulaţie pentru maşini de o parte şi de alta a aleii pietonale, apoi câte un trotuar şi clădirile impunătoare ce mărginesc strada, având la parter baruri, restaurante si magazine cu vitrine elegante – asta ar fi La Rambla. Pe aleea pietonală centrală sunt amplasate  chioşcuri ce vând ziare, ilustrate, suveniruri, sunt şi standuri cu flori, păsări şi animale mici;  nenumărate  statui vii stau înşirate de-a lungul aleii atrăgând mulţi curioşi, sunt apoi portretişti şi caricaturişti la lucru şi mulţi-mulţi trecători şi gură-cască mişunând permanent. Probabil şi destui hoţi de buzunare,  atenţi la neatenţia turiştilor.

La Rambla e un furnicar de oameni la orice oră din zi şi din noapte. Te impresionează zgomotul străzii: trecătorii vorbesc între ei cu voce tare, urlă fără jenă şi claxoanele. Mulţimea de trecători debordează de energie, exuberanţă, vitalitate.

Mie, Rambla mi-a amintit imediat  de Via Toledo din Napoli, care, la fel,  e strada de promenadă principală a oraşului, aceeaşi senzaţie de vitalitate, probabil genul ăsta de străzi e  caracteristic oraşelor mediteraneene, unde localnicii  ies la plimbare  seara,  mai ales în weekend; dacă mai adaugi şi imigranţii şi turiştii,  strada pare un furnicar şi se umple de o rumoare pe care n-am mai auzit-o altundeva. Dat fiind că Via Toledo din Napoli am văzut-o întâi, apoi fiind mai îngustă, efectul de mişcare browniană a trecătorilor şi vuietul străzii  mi s-a părut mai impresionant, poate dacă adaug şi faptul că napolitanii sunt oameni cu un comportament mai expresiv, pot spune că m-a impresionat mai mult ca Rambla din Barcelona, de fapt întreg oraşul Napoli mi s-a părut mai spectaculos decât Barcelona. Iarăşi, în privinţa statuilor vii, cu un jumătate de an înainte de a merge la Barcelona fusesem la Londra unde văzusem tot ce nici nu-mi trecea prin cap că ar exista în materie de artişti stradali aşa că aici,  în Barcelona, nimic nu mă mai putea impresiona şi blazată fiind, nici nu cred că m-am oprit la vreo statuie vie. Astfel că, trebuie s-o recunosc, Rambla m-a dezamăgit oarecum, aveam aşteptări mai mari de la una din cele mai vestite străzi ( dacă nu cumva cea mai…) din Europa.  În plus (sau poate mai ales), nici clădirile de pe margine nu m-au prea impresionat, adevărul e că modernismul catalan categoric nu e printre preferinţele mele în materie de arhitectură. Dar cu toate astea mişunam şi eu zilnic cam de două ori pe Rambla, mai ales în interes de aprovizionare şi shopping, apoi şi pentru că preferam să cobor din metrou la staţia Liceu de pe Rambla, staţie foarte aglomerată, decât la staţia Jaume I.  de pe Via Laietana, pustie mai mereu.

Numele de „rambla”  provine dintr-un cuvânt vechi arab ce semnifică „albia secată  a unui curs de apă temporar” – demult de tot, pe aici curgeau pâraie de pe dealurile învecinate.

La Rambla începe, cum spuneam,  în Placa de Catalunya, un important centru al oraşului (nod feroviar, staţie metrou şi de  autobuze). Unul din reperele pieţei este enormul magazin universal Corte Ingles în stil art-deco târziu,  numit şi stil Streamlined Deco sau stilul „pachebot” – seamănă, nu-i aşa?  În faţa magazinului e staţia autobuzului direct ce leagă oraşul de aeroport.

El Corte Ingles din Placa de Catalunya

Spuneam că Rambla e o suită de străzi, de fapt segmentele ei au nume diferite: Rambla de Canaletes segmentul dinspre Placa de Catalunya, urmează Rambla de Estudis şi apoi Rambla de Sant Josep, unde se află pitoreasca piaţa La Boqueria sau Mercat de Sant Josep, cu piramide de fructe exotice, legume, peşti şi fructe de mare, mezeluri, seminţe şi bomboane… aici veneam eu o dată sau de două ori pe zi.

La Boqueria

Pe cele două laturi ale străzii se află palate sau case impozante, cele mai multe cu o arhitectură Modernista (modernismul catalan), dar există şi câteva în stil  baroc sau neoclasic. Poate cea mai importantă clădire de pe Rambla este Gran Teatre del Liceu, opera din Barcelona, cu o sală uriaşă pe şase niveluri, cu capacitatea de  2300 spectatori, construcţie care se află pe următorul segment, Rambla dels Caputxins  – era în renovare faţada operei, aşa că nu am fotografiat-o.

Printre cele mai interesante clădiri în stilul modernismului catalan de pe Rambla sunt  Casa Figueras şi Casa Bruno Quadros:

Casa Figueras

Casa Bruno Quadros

Aceasta din urmă,  un fost magazin de umbrele. Observaţi umbrela atârnată ostentativ în colţ – şi aceeaşi clădire, privită de după colţ:

Casa Bruno Quadras

Cam pe la mijlocul străzii, pe Rambla de Sant Josep înspre staţia de metrou Liceu, se află un mozaic de-al lui Joan Miro pe aleea pietonală centrală:

Mozaic Miro pe La Rambla

Din Rambla dels Caputxins, pe la mijloc, o străduţă în stînga duce la cea mai frumoasă piaţă – după părerea mea – din Barcelona, Placa Reial, cu o arhitectură deloc reprezentativă pentru Barcelona, mai degrabă italienească. Poate şi de aceea mi-a plăcut mie atât de mult 😛

Placa Reial

Şi iată mai jos unul din stâlpii cu felinar în stil Modernista, proiectat în tinereţe de Gaudi:

Felinar conceput de Gaudi pentru Placa Reial

Ultimul segment al Ramblei este Rambla de Santa Monica, unde e şi staţia de metrou Drassanes, segment care se termină la monumentul dedicat lui Cristofor Columb.

Urmează apoi o prelungire a Ramblei propriu-zise, Rambla del Mar, spre magazinul universal Maremagnum, acvariu şi cinematograful Imax, care se află deja în incinta portului Vell. Nu departe de aici se află şi clădirea World Trade Center şi Torre (turnul) Jaume, care leagă prin telegondole portul Vell de dealul Montjuic.

Dar Rambla se continuă, în sensul celălalt, prin Rambla de Catalunya ce porneşte din Placa de Catalunya spre cartierul Eixample până la Avinguda Diagonal, mergând în paralel cu Passeig de Gracia.

Şi n-am epuizat toate ramblele, aflaţi că  mai există şi Rambla del Raval, o arteră modernizată recent ce străbate cartierul El Raval, un cartier central, oarecum mai rău famat, locuit de mulţi imigranţi, localnici de condiţie mai modestă, hoţi, prostituate.
M-am plimbat pe aici dimineaţa devreme, puţini oameni mergeau la muncă, cred că hoţii şi prostituatele dormeau duşi. Bănci, palmieri şi o pisică uriaşă, sculptură a unui artist columbian care locuieşte pe această stradă:

Pe Rambla del Raval

Prea mare mâţă  ca să poată fi furată. 😀

Multe ramble deja. Pe bună dreptate ar fi mai corect Les Rambles decât La Rambla, nu-i aşa?

Imagini spectaculoase de la cea mai mare manifestatie de protest din lume

Am căutat prin albumele mele foto şi am găsit o poză din Roma făcută în 2010 dinspre Gradinile Pincio  spre o masă mare de tineri ce soseau  în Piazza del Popolo.

În comparaţie cu această poză, priviţi  imagini  de la cea mai mare manifestatie de protest din lume, care a avut loc în Mexic acum câteva zile,  în 11 iulie 2012.

Sau un filmuleţ aici:

Terasa mea în iunie-iulie

Greu de scris pe blog pe căldura asta, ziua sunt 30-35 de grade în camera unde-mi ţin calculatorul aşa că  mă refugiez în curte, la umbră, unde e mai bine.  Şi cum n-am laptop…doar citesc. Şi beau bere rece-rece, hai s-o recunosc. 😛

Cum au  trecut aproape două luni de când v-am arătat poze cu terasa mea în luna mai, iată cum au evoluat lucrurile de atunci:

Jardinierele dinspre sud în iunie

Şi în iulie, când lobeliile întinzându-se, am lăsat doar cele două jardiniere pe pervaz şi am coborât ghivecele cu conduraşi:

Jardinierele dinspre sud în iulie

În jardiniere am: lobelii albastre pe margini, câte 3 petunii ciclam-mov şi câte 2 muşcate curgătoare roşii pe mijloc. O lobelie s-a ofilit acum o săptămână, am înlocuit-o, costă acum 1 leu un răsad, mai ieftin ca în primăvară. Când e soarele puternic, protejez florile deschizând umbrela de terasă. De udat, le ud doar o dată, seara, pământul rămâne umed dimineaţa. Muşcatele curgătoare par să reziste cel mai bine la căldură, apoi petuniile şi la urmă lobeliile.

Florile galbene şi portocalii din ghivecele mari sunt conduraşi ( pe plicul cu seminţe scria colţunaşi de lobb amestec); e o plantă viguroasă, sunt mulţumită de ea, doar că trebuie îndepărtate des florile şi frunzele ce se usucă.

Dar terasa mea e mai mare şi  iată acum o altă fereastră, de data asta îndreptată spre vest:

Jardiniere îndreptate spre vest

Aici am, de la dreapta spre stânga: tunbergia, amestec pentru jardiniere şi crăiţe. Toate ieşite din seminţe semănate pe la începutul lui martie. Foarte mulţumită de toate, mai ales de tunbergia care-i foarte decorativă,  robustă şi sănătoasă, voi mai semăna şi anii următori. Nu am găsit o soluţie de căţărat mulţumitoare pentru ea, cred că-i capabilă să urce vreo câţiva metri şi nu ştiu cum s-o ajut, scăriţa i-a rămas de mult mică. Acum i-am forţat câteva ramuri să coboare spre pământ, răsfrângându-le peste marginile jardinierei. Să vad dacă mă ascultă, poate la anul nici n-o mai urc, o las să curgă spre pământ.

Şi ce să vă mai arăt?

Clematita, de care nu-s prea mulţumită, de obicei îi înfloreşte o singură floare, doar la început au fost două flori deschise concomitent. Mă aşteptam la mult mai mult de la la o plantă pe care am dat 25 de lei.

Am şi o jardinieră cu zorele, dar nu miros, ce păcat…

Jardinieră cu zorele

Şi mai am, mai am destule jardiniere şi ghivece cu flori, dar le  las acum,  să vă pot arăta noutăţi şi-n luna august 😛

În curte, caprifoi intins pe calcanul casei vecine, am avut în iunie un miros îmbătător…

Caprifoiul de pe calcanul casei vecine

Festa del Redentore din Venetia

Cum Festa del Redentore are loc în Venetia în weekendul următor, m-am gândit că e momentul potrivit să povestesc despre această sărbătoare, pentru că m-am aflat în Venetia  în iulie 2011,  tocmai în zilele când se desfăşura.

Festa del Redentore (Sărbătoarea Mântuitorului), cea mai mare sărbătoare a veneţienilor, are loc în fiecare an, într-al treilea weekend din luna iulie. Constă dintr-o procesiune spre biserica Il Redentore de pe insula Giudecca  pe un pod  ridicat temporar peste canalul Giudecca,  urmată de-o petrecere populară pe chei la mese comune şi în bazinul San Marco în bărci, un superb foc de artificii la miezul nopţii de sâmbătă spre duminică şi a  doua zi, duminica, întreceri de bărci pe canalul Giudecca şi slujbe religioase festive la aceeaşi biserică, Il Redentore.

Insula Giudecca este una din insulele mari care compun oraşul Veneţia, situată în partea sudică a oraşului şi despărţită de nucleul oraşului prin canalul Giudecca ce are  o lăţime aproximativă de 400 metri. Giudecca, la rândul ei,  o insulă compusă de fapt din opt insule despărţite între ele prin canale,  are o formă alungită, măsurând cam 3 kilometri în lungime (de-a lungul canalului Giudecca)  şi cam 300 metri în adâncime.

Mai jos o fotografie făcută cheiului insulei Giudecca, de pe un vaporetto ce naviga pe canalul Giudecca.

Insula este locuită de aproximativ 4500 locuitori, veneţieni de condiţie mijlocie şi modestă. Mai puţine palate şi mai mult case nepretenţioase, chiar blocuri vechi, în adâncimea insulei. Mie mi s-a părut unul din cartierele cele mai veritabil veneţiene, mai puţin atins de turism şi tot ce implică acesta. Totuşi, pe insula Giudecca sunt amplasate şi două hoteluri de lux,  Hilton şi Cipriani.  Situat în extremitatea ei  estică, spre Insula San Giorgio Maggiore, Hotelul Cipriani este cel mai luxos şi mai exclusivist hotel din Veneţia. Dar, despre insula Giudecca voi povesti detaliat odată altădată… am stat acolo cinci zile, într-un hostel de pe chei. Deocamdată  vă spun doar că pe cheiul insulei Giudecca se află două din bisericile construite în Venetia după planurile arhitectului  Palladio: Il Redentore şi Le Zitelle. Hostelul meu se afla între cele două, la o distanţă de 100-300 metri de fiecare din ele.  Şi la mică distanţă de Insula Giudecca, în partea ei estică, dincolo de hotelul Cipriani,  se află insula San Giorgio Maggiore, cu o altă superbă biserică de-a aceluiaşi Palladio, biserica San Giorgio Maggiore, cea care se zăreşte  şi de pe cheiul de lângă Piazza San Marco,  drept în faţă, peste bazinul San Marco.

Pentru cei ce nu ştiu, Palladio a fost cel mai important şi mai influent arhitect al Renaşterii, vilele  şi bisericile construite după planurile lui au constituit un etalon pentru multe generaţii de arhitecţi, secole de-a rândul. În privinţa bisericilor, de la Palladio s-a răspândit faţada ce seamănă cu cea a unui templu antic.  Şi iată faţada de la biserica  Il Redentore:

Biserica Il Redentore a fost înălţată în semn de mulţumire pentru sfârşitul ciumei din 1576. La inaugurarea ei s-a construit un pod de vase care lega cheiul Zattere din cartierul Dorsoduro al Venetiei de insula Giudecca unde sosea chiar în faţa bisericii Il Redentore, pod parcurs de o procesiune ce avea în frunte pe doge şi curtea sa. An de an, de atunci încoace, procesiunea are loc; italienii, după cum mi-am dat seama, sunt mari păstrători ai tradiţiei şi oameni destul de religioşi.

Doar că podul de azi nu mai e de vase, e un pod modern, modular, din pontoane de lemn pe un schelet de oţel, pod folosit şi în alte împrejurări şi locuri din Venetia, mai ales la festivităţile de pe Canal Grande.

Mai jos, o vedere de pe scările bisericii Il Redentore  spre podul temporar şi bazinul San Marco. Pe linia orizontului se observă în stânga cupola bisericii Santa Maria della Salute iar în dreapta ei, la mijloc, campanila din Piazza San Marco.

În acelaşi timp cu asamblarea podului, pe chei se întinseseră mesele şi scaunele pliante   cărate sâmbătă dis-de-dimineaţa de localnici  cu nişte  trollere. Tot cheiul  de-a lungul Canalului Giudecca era ocupat de mese din astea şi până să ne dezmeticim noi, turiştii,  localnicii trăseseră şi un cordon şi-şi rezervaseră astfel porţiunea dinspre apă, o bandă de vreo 3-5 m lăţime de-a lungul cheiului.  Iar în faţa hotelului Cipriani nici măcar nu mai aveai acces spre seară, fuseseră instalate pentru oaspeţii hotelului şiruri de fotolii pluşate, cu vedere spre bazinul San Marco. În faţa bisericii San Giorgio Maggiore de pe insuliţa cu acelaşi nume se puseseră multe mese foarte elegant decorate, mi-am imaginat că acolo urma să fie „loja” edililor Venetiei sau a capilor bisericii. Pe cheiul de pe Dorsoduro sau cel din faţa Pieţei San Marco nu m-am dus, nu ştiu ce se întâmpla acolo. A… uitai să zic: făcusem de acasă o documentare serioasă şi  voci avizate recomandau unanim insula Giudecca ca locul ideal pentru a privi spectacolul focului de artificii; aşa am ajuns să-mi rezerv şi cazarea acolo, chiar pe chei.

Localnicii petrecând la mese comune:

Aceştia erau veneţienii de condiţie mai modestă, care probabil nu posedau bărci; din câte am citit, în Veneţia, doar cam a treia – a patra familie deţine o barcă.

Tot pe nesimţite, chiar de vineri seara se adunaseră sute – ce zic!, poate mii de ambarcaţiuni mai răsărite, bărci cu motor şi iahturi ancorate de-a lungul cheiurilor insulei Giudecca (iar bărcile simple se inşirau de-a lungul canalelor înguste ce brăzdau perpendicular insula),  în disperarea nostră a turiştilor, care ne întrebam ce-o să mai vedem de ele? că vedeai doar o mare de catarge.

Localnici s-au aşternut pe mâncat, băut, petrecut…am spionat puţin prin farfuriile şi paharele de plastic ale mesenilor şi am văzut aşa: coaste de porc, friptură de animal neidentificat, felurite salate cu peştişori şi fructe de mare, tortuleţe şi prăjiturele. Vin şi sucuri în sticle de plastic.

Noi turiştii, ioc mese. Ne-am aşezat pe jos pe chei, ocupând următoarea bandă de vreo 2-3  metri, lăsând doar o porţiune din ce în ce mai îngustă lângă ziduri, de trecere.

Iată turiştii din hostel aşezaţi pe jos pe chei,  în spatele meselor localnicilor:

La noi, turiştii,  meniul a fost mai puţin diversificat: pizza şi sucuri, bere. Ei, nu direct pe caldarâm, ci pe-o hârtie întinsă pe el:  😛

Ne-am liniştit repede în privinţa vizibilităţii spre bazinul San Marco, pentru că,  după ce s-a întunecat puţin şi cei de la mese au început să petreacă, s-au îndepărtat de chei şi bărcile, bărcuţele şi iahturile, luând în stăpânire tot bazinul San Marco. Din câte mi-am dat seama, petreceau şi ei  acolo pe apă şi,  la fel ca şi pe ţărm, petreceau în comun (familii, prieteni, vecini)  –  am văzut o mulţime de ambarcaţiuni lipite unele de altele.

Câteva dintre bărci  păstrau tradiţia şi erau împodobite cu ramuri verzi, mai multe bărcuţe cu lampioane…

Se vedea binişor spre teatrul de operaţiuni  şi de la fereastra camerei mele din hostel, în compania unei doze de bere Moretti 😛

…totuşi am preferat să cobor în mulţime şi mi-am găsit un locşor bun, unde mi-am instalat trepiedul…

Şi a început apoi mult aşteptatul foc de artificii, a fost ceva ce nu am mai vazut, recunosc.

Ca o recomandare pentru cei ce vor să fotografieze sau să filmeze: focul de artificii se întinde pe o mare suprafaţă şi în locul central în care am stat eu se vede într-adevăr foarte bine, dar nu poţi cuprinde panoramic toată feeria de lumini şi culoare. Ar fi mai bună o poziţie mai îndepărtată, poate pe podul temporar sau chiar mai departe de el, spre vest.

Am uitat să spun: contra unei sume de aprox. 100 de euro se poate închiria o barcă,  cu vâslaş cu tot, ca să fii pe apă, în mijlocul şi sub beţia de culori. Cred că acolo ai senzaţia unei bătălii navale, oricum şi noi cei de pe chei ne-am simţit în plin război, nu mă pricep la efecte pirotehnice, dar a fost ceva neînchipuit, nevăzut şi neauzit până atunci.

Petrecerea a continuat pe chei până spre dimineaţă, iar bărcile s-au îndreptat spre insula Lido, probabil că acolo, pe plajă, era o altă petrecere,  a tinerilor.

A doua zi, la ora 10, pustiu pe chei. Munţi de gunoaie.

Mai târziu, spre amiază, pe canalul Giudecca, întrecere de bărci cu două vâsle,  echipaje de juniori.

Am intrat în biserica Il Redentore la  slujba festivă, era acolo un mare prelat, episcop, mi se pare. Biserica plină ochi, lume emoţionată, îmbrăcată de sărbătoare.  Nu am rămas, ar fi trebuit să stau în picioare şi m-ar fi şi mâncat să fac  poze, mi s-a părut că nu se cădea. Rar mi se întâmplă asta, recunosc :P.

În concluzie: pentru mine Festa del Redentore din Venetia a însemnat focul de artificii cel mai spectaculos văzut vreodată, dar mai ales localnicii care petreceau în comun „pe stradă”, cu organizarea lor (mese, bărci, mâncare). Asta m-a surprins poate cel mai mult şi mi-a plăcut. Mi-am dat seama că noi, aici la noi acasă, petrecem „în comun” doar când ne organizează ceva edilii oraşului sau vreun producător de bere.  Noi nu avem mese mari şi scaune pliante de scos în stradă, nu avem şălate şi vin de împărţit cu vecinii. Nici nu ne cunoaştem, de fapt, vecinii.