Felinare Modernista din Barcelona

Modernismul catalan (numit local Modernista), după cum spuneam în postările anterioare, a fost un fenomen artistic care s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în toate artele decorative din Catalonia, cu capitala sa, Barcelona.

Iată, mai jos, două felinare Modernista din Barcelona, primul felinar – creaţia lui Gaudi – se află în Placa Reial, iar al doilea felinar se află vizavi de Casa Lleo Morera, pe Passeig de Gracia, bulevard reprezentativ pentru arhitectura Modernista.

Publicitate

Bovindouri şi balcoane Modernista in Barcelona

Modernismul catalan (numit local Modernista) a fost un fenomen artistic care s-a manifestat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în toate artele decorative din Catalonia, cu capitala sa, Barcelona. Printre caracteristicile modernismului catalan în arhitectură, aminteam de excesul decorativ, care s-a manifestat de multe ori printr-o bogată  ornamentaţie a balcoanelor şi bovindourilor.

Iată mai jos câteva bovindouri şi balustrade de balcoane, văzute şi fotografiate în cartierul Eixample, în special pe Passeig de Gracia,  o adevărată „vitrină” Modernista a oraşului. Observaţi dantelăria în piatră, balustradele din fier forjat cu motive decorative de inspiraţie vegetală şi stilul original al lui Gaudi, la balcoanele de la Casa Mila şi Casa Batllo.

Bovindouri Modernista în Barcelona

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Bovindouri Modernista pe Passeig de Gracia

Balcon de la Casa Amatller

Bovindouri Modernista la Casa des les Punxes

Balustrade Modernista la Casa Mila

Balustrade Modernista in curtea interioara de la Casa Mila

Balustrade in forma de masca de carnaval la Casa Batllo

Un alt balcon de la Casa Batllo

Balustrada Modernista in cartierul El Born din Barcelona

Balustrade Modernista

În sus şi-n jos pe Rambla

Faimoasa La Rambla – numită deseori şi  Les Rambles –  este o stradă (de fapt, o suită de 5 străzi) de promenadă din Barcelona, în lungime totală de 1,2 km.  La Rambla  uneşte Placa de Catalunya de mare, separând cartierele centrale Barri Gotic şi El Raval.

La Rambla seara târziu

O alee pietonală centrală, lată, mărginită de copaci, urmează două artere de circulaţie pentru maşini de o parte şi de alta a aleii pietonale, apoi câte un trotuar şi clădirile impunătoare ce mărginesc strada, având la parter baruri, restaurante si magazine cu vitrine elegante – asta ar fi La Rambla. Pe aleea pietonală centrală sunt amplasate  chioşcuri ce vând ziare, ilustrate, suveniruri, sunt şi standuri cu flori, păsări şi animale mici;  nenumărate  statui vii stau înşirate de-a lungul aleii atrăgând mulţi curioşi, sunt apoi portretişti şi caricaturişti la lucru şi mulţi-mulţi trecători şi gură-cască mişunând permanent. Probabil şi destui hoţi de buzunare,  atenţi la neatenţia turiştilor.

La Rambla e un furnicar de oameni la orice oră din zi şi din noapte. Te impresionează zgomotul străzii: trecătorii vorbesc între ei cu voce tare, urlă fără jenă şi claxoanele. Mulţimea de trecători debordează de energie, exuberanţă, vitalitate.

Mie, Rambla mi-a amintit imediat  de Via Toledo din Napoli, care, la fel,  e strada de promenadă principală a oraşului, aceeaşi senzaţie de vitalitate, probabil genul ăsta de străzi e  caracteristic oraşelor mediteraneene, unde localnicii  ies la plimbare  seara,  mai ales în weekend; dacă mai adaugi şi imigranţii şi turiştii,  strada pare un furnicar şi se umple de o rumoare pe care n-am mai auzit-o altundeva. Dat fiind că Via Toledo din Napoli am văzut-o întâi, apoi fiind mai îngustă, efectul de mişcare browniană a trecătorilor şi vuietul străzii  mi s-a părut mai impresionant, poate dacă adaug şi faptul că napolitanii sunt oameni cu un comportament mai expresiv, pot spune că m-a impresionat mai mult ca Rambla din Barcelona, de fapt întreg oraşul Napoli mi s-a părut mai spectaculos decât Barcelona. Iarăşi, în privinţa statuilor vii, cu un jumătate de an înainte de a merge la Barcelona fusesem la Londra unde văzusem tot ce nici nu-mi trecea prin cap că ar exista în materie de artişti stradali aşa că aici,  în Barcelona, nimic nu mă mai putea impresiona şi blazată fiind, nici nu cred că m-am oprit la vreo statuie vie. Astfel că, trebuie s-o recunosc, Rambla m-a dezamăgit oarecum, aveam aşteptări mai mari de la una din cele mai vestite străzi ( dacă nu cumva cea mai…) din Europa.  În plus (sau poate mai ales), nici clădirile de pe margine nu m-au prea impresionat, adevărul e că modernismul catalan categoric nu e printre preferinţele mele în materie de arhitectură. Dar cu toate astea mişunam şi eu zilnic cam de două ori pe Rambla, mai ales în interes de aprovizionare şi shopping, apoi şi pentru că preferam să cobor din metrou la staţia Liceu de pe Rambla, staţie foarte aglomerată, decât la staţia Jaume I.  de pe Via Laietana, pustie mai mereu.

Numele de „rambla”  provine dintr-un cuvânt vechi arab ce semnifică „albia secată  a unui curs de apă temporar” – demult de tot, pe aici curgeau pâraie de pe dealurile învecinate.

La Rambla începe, cum spuneam,  în Placa de Catalunya, un important centru al oraşului (nod feroviar, staţie metrou şi de  autobuze). Unul din reperele pieţei este enormul magazin universal Corte Ingles în stil art-deco târziu,  numit şi stil Streamlined Deco sau stilul „pachebot” – seamănă, nu-i aşa?  În faţa magazinului e staţia autobuzului direct ce leagă oraşul de aeroport.

El Corte Ingles din Placa de Catalunya

Spuneam că Rambla e o suită de străzi, de fapt segmentele ei au nume diferite: Rambla de Canaletes segmentul dinspre Placa de Catalunya, urmează Rambla de Estudis şi apoi Rambla de Sant Josep, unde se află pitoreasca piaţa La Boqueria sau Mercat de Sant Josep, cu piramide de fructe exotice, legume, peşti şi fructe de mare, mezeluri, seminţe şi bomboane… aici veneam eu o dată sau de două ori pe zi.

La Boqueria

Pe cele două laturi ale străzii se află palate sau case impozante, cele mai multe cu o arhitectură Modernista (modernismul catalan), dar există şi câteva în stil  baroc sau neoclasic. Poate cea mai importantă clădire de pe Rambla este Gran Teatre del Liceu, opera din Barcelona, cu o sală uriaşă pe şase niveluri, cu capacitatea de  2300 spectatori, construcţie care se află pe următorul segment, Rambla dels Caputxins  – era în renovare faţada operei, aşa că nu am fotografiat-o.

Printre cele mai interesante clădiri în stilul modernismului catalan de pe Rambla sunt  Casa Figueras şi Casa Bruno Quadros:

Casa Figueras

Casa Bruno Quadros

Aceasta din urmă,  un fost magazin de umbrele. Observaţi umbrela atârnată ostentativ în colţ – şi aceeaşi clădire, privită de după colţ:

Casa Bruno Quadras

Cam pe la mijlocul străzii, pe Rambla de Sant Josep înspre staţia de metrou Liceu, se află un mozaic de-al lui Joan Miro pe aleea pietonală centrală:

Mozaic Miro pe La Rambla

Din Rambla dels Caputxins, pe la mijloc, o străduţă în stînga duce la cea mai frumoasă piaţă – după părerea mea – din Barcelona, Placa Reial, cu o arhitectură deloc reprezentativă pentru Barcelona, mai degrabă italienească. Poate şi de aceea mi-a plăcut mie atât de mult 😛

Placa Reial

Şi iată mai jos unul din stâlpii cu felinar în stil Modernista, proiectat în tinereţe de Gaudi:

Felinar conceput de Gaudi pentru Placa Reial

Ultimul segment al Ramblei este Rambla de Santa Monica, unde e şi staţia de metrou Drassanes, segment care se termină la monumentul dedicat lui Cristofor Columb.

Urmează apoi o prelungire a Ramblei propriu-zise, Rambla del Mar, spre magazinul universal Maremagnum, acvariu şi cinematograful Imax, care se află deja în incinta portului Vell. Nu departe de aici se află şi clădirea World Trade Center şi Torre (turnul) Jaume, care leagă prin telegondole portul Vell de dealul Montjuic.

Dar Rambla se continuă, în sensul celălalt, prin Rambla de Catalunya ce porneşte din Placa de Catalunya spre cartierul Eixample până la Avinguda Diagonal, mergând în paralel cu Passeig de Gracia.

Şi n-am epuizat toate ramblele, aflaţi că  mai există şi Rambla del Raval, o arteră modernizată recent ce străbate cartierul El Raval, un cartier central, oarecum mai rău famat, locuit de mulţi imigranţi, localnici de condiţie mai modestă, hoţi, prostituate.
M-am plimbat pe aici dimineaţa devreme, puţini oameni mergeau la muncă, cred că hoţii şi prostituatele dormeau duşi. Bănci, palmieri şi o pisică uriaşă, sculptură a unui artist columbian care locuieşte pe această stradă:

Pe Rambla del Raval

Prea mare mâţă  ca să poată fi furată. 😀

Multe ramble deja. Pe bună dreptate ar fi mai corect Les Rambles decât La Rambla, nu-i aşa?

O mică extravaganţă

Nu cred că întâmplător, în Pavilionul German, proiectat şi realizat de arhitectul Mies van der Rohe la Barcelona în 1929 sunt atât de multe aluzii transparente la arhitectura clasică greacă, părerea mea e că a arhitectul a vrut să facă, în oraşul marelui Gaudi, o demonstraţie strălucită  de cum se fac  trimiteri la stilul clasic  pornind de la un stil arhitectural modern, asta în replică la zona Teatrului Grec + Sala hipostil din Parcul Guell amenajat de Gaudi cu  20 ani înainte.
Şi mă gândesc în primul rând la elegantele „coloanele dorice” stilizate din oţel cromat ale lui Mies van der Rohe din Pavilion, comparativ cu cele ale lui Gaudi din Sala hipostil din Parcul Guell, care-mi par cumva ca nuca-n perete în decorul modernist.

Şi mă gândesc acum că e cumva excentric să te întorci din Barcelona – categoric oraşul lui Gaudi (ce-ar fi Barcelona fără Gaudi?) şi să afirmi că cel mai mult ţi-a plăcut acolo Pavilionul German al lui Mies van der Rohe.
Sau nu?   🙂

Parcul Guell din Barcelona

Probabil cel mai original şi mai fantezist parc care a fost amenajat vreodată, Parcul Guell face parte din obiectivele turistice de vârf ale oraşului Barcelona, ca una din cele mai definitorii creaţii ale marelui arhitect catalan Antonio Gaudi.

Zona centrală din Parcul Guell – Barcelona

Alături de celelalte creaţii de arhitectura ale lui Gaudi, Parcul Guell din Barcelona a fost inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.

Un viaduct din Parcul Guell

De unde-i  vine numele şi puţină istorie

Numele parcului vine de la numele proprietarului terenului, Guell, un „dezvoltator imobiliar” de început de  secol 20  care şi-a dorit să construiască pe un teren sterp de 15 hectare, în pantă, un cartier rezidenţial luxos şi exclusivist, împrejmuit de un zid înalt şi cu porţi de intrare păzite. Sub influenţa oraşelor-grădină englezeşti care erau la modă în acele vremuri, Guell-finanţatorul l-a angajat pe Gaudi, arhitectul  momentului în Barcelona, care i-a proiectat un parc bine gândit, cu alei separate pentru pietoni şi maşini, cu spaţii publice şi un număr de 60 de loturi pentru construcţia de case particulare.  Gaudi a construit, amenajat şi decorat spaţiile publice ale parcului, însă proiectul imobiliar nu a avut succes, astfel că în parc a locuit doar Guell proprietarul terenului, Gaudi arhitectul, care a primit gratuit  un lot  şi Trias, cumpărătorul singurului lot vândut.

Casa Trias din Parcul Guell

Pe lotul atribuit lui Gaudi, unul din colaboratorii lui a construit o casă  ca model, un show-room – cum ar veni azi. Burghezia barceloneză însă a fost sedusă de celălalt ambiţios proiect imobiliar în vogă pe atunci:  Eixample – extinderea centrului oraşului.

Casa – muzeu Gaudi din Parcul Guell, Barcelona

De la amenajarea lui, Parcul Guell a fost însă folosit continuu pentru evenimente publice şi a devenit unul din punctele de atracţie ale oraşului Barcelona.

Viziunea lui Gaudi

Construit în perioada 1900-1914, Parcul Guell este o reflectare a viziunii marelui arhitect  Gaudi asupra arhitecturii, care  trebuia să dea impresia că e o parte organică a naturii; în conceperea parcului, Gaudi şi-a utilizat  cunoştinţele  din domeniul  botanicii precum şi experienţa ca arhitect peisagist, dobândită în munca lui din tinereţe la amenajarea primului parc public al oraşului Barcelona, Parcul  Ciutadella.

Rezultatul? Un parc cu vegetaţie bogată şi alei sinuoase, cu viaducte din piatră în forme inspirate din natură şi construcţii cu forme ondulate, acoperite cu ceramică smălţuită, spartă mărunt şi inegal,  înglobată într-o masă de ciment – tehnica numită trencadis, dând naştere la ornamentaţii delicate sau sofisticate.

Mozaic trencadis pe un acoperiş în Parcul Guell din Barcelona

Ca şi la alte opere de arhitectură ale lui şi  la decorarea Parcului Guell,  Gaudi a lucrat cu câţiva buni colaboratori, printre care arhitectul şi decoratorul Josep Maria Jujol, rezultând adevărate  bijuterii create prin tehnica decorativă  trencadis.

Cum se ajunge la Parcul Guell

Parcul se  găseşte pe Carrer Olot la nr. 7, se poate ajunge acolo cu metroul – staţia Lesseps –  sau cu autobuzul 24 luat din Placa de Catalunya (19 staţii); eu am circulat însă doar cu metroul în Barcelona. De la staţia de metrou Lesseps se fac 15-20 de minute pe jos  până la parc, ultima parte pe o stradă în urcuş abrupt; sunt indicatoare spre parc şi  mulţi turişti pe traseu, majoritatea celor ce coboară din metrou la acea staţie îndreptându-se  spre Parcul Guell.

Plimbare prin Parcul Guell şi impresii

Intrarea în parc e liberă, ca şi în celelalte parcuri ale Barcelonei. E un parc destul de mare, se întinde pe 15 ha şi lungimea însumată a aleilor este de  30 km, dar obiectivele principale sunt oarecum grupate în partea centrală; durata vizitei: între 3 ore (o vizită rapidă)  şi 5 ore.

Poarta din fier forjat de la intrarea principală a Parcului Guell

După ce treci de porţile din fier forjat cu motive de frunze de palmieri, porţi provenite de la Casa Vicenc – o altă operă de arhitectură a lui Gaudi, ai senzaţia că pătrunzi direct în poveste, trecând pe lângă cele două construcţii neobişnuite ce-ţi amintesc de basmul Hansel şi Gretel. De sus, din interiorul parcului  se pot vedea însă cel mai bine acoperişurile lor ondulate, îmbrăcate în ceramică trencadis, cu pinacluri ca nişte pălării de ciuperci otrăvitoare.

Casa paznicului şi clădirea administraţiei parcului văzute din interiorul Parcului Guell, Barcelona

Mai jos,  detalii din acoperişul Casei paznicului, cu ceramică trencadis.

Detaliu din acoperişul Casei paznicului de la intrarea în Parcul Guell, Barcelona

Detaliu trencadis dintr-un acoperiş din Parcul Guell, Barcelona

Chiar din faţa celor două construcţii începe în parc o scară dublă în trei segmente, cu spaţii de odihnă între segmente, care urcă spre Piaţa Teatrului grec, trecând pe lângă Sala hipostil aflată la baza pieţei.  Jos, la baza scării,  o fântână şi o construcţie îmbrăcată în  ceramică trencadis.

Baza scării ce duce la Teatrul grec – Parc Guell, Barcelona

Zid decorat cu pătrate din ceramică trencadis – Parcul Guell, Barcelona

Pătrate decorative din ceramică – Parcul Guell, Barcelona

Decoraţie trencadis – Parcul Guell, Barcelona

Nu am urcat scara spre Teatrul grec, am preferat s-o iau în sus pe deal pe una din aleile sinuoase cu pantă mai domoală, alei ce pornesc de la bază, tot din zona  intrării în parc.

Urcând pe una din aleile din Parcul Guell

Unul dintre viaductele Parcului Guell

Unul din viaductele din piatra din Parcul Guell – Barcelona

Coloanele înclinate ce susţin viaductul – Parc Guell, Barcelona

Viaductele sunt construite din piatră cioplită grosier şi sunt inspirate (printre altele) din formele cuiburilor de păsări. În fotografia de mai jos ne întâlnim cu aceleaşi arce catenare inversate inspirate tot din natură (cuib de pasăre sau  lanţ atârnat în două puncte)  ca şi la Casa Batllo şi la Casa Mila, de data asta însă înclinate, mi s-a părut remarcabil şi original porticul înclinat lateral de mai jos.

Porticul cu arce catenare înclinate de sub unul dintre viaductele din Parcul Guell – Barcelona

Există nenumărate puncte din parc, mai ales pe aleile din partea superioară, de unde se deschid panorame impresionante asupra Barcelonei, cu Sagrada Familia în mijloc, până hăt la Montjuic. Vegetaţia bogată se împleteşte cu formele construite din piatră.

La plimbare pe unul din viaductele din Parcul Guell – Barcelona

Toate aleile duc în final spre Piaţa Teatrului grec din zona centrală, cel mai atractiv loc al parcului, o zonă pătrată înconjurată de o bancă sinuoasă în forma unui şarpe de apă, care, se  crede, este o reprezentare simbolică a Mării Mediterane.

Banca in formă de şarpe de apă din Piaţa Teatrului Grec – Parcul Guell, Barcelona

Banca are o mulţime de bucle şi enclave care încurajează intimitatea; forma ei anatomică a fost perfecţionată  de Gaudi care a cerut în acest scop unui muncitor să se aşeze succesiv în mai multe puncte ale ei.  Balustrada băncii  este decorată cu ceramică trencadis, este opera decorativă a arhitectului-decorator Jujol şi, se spune, anticipează lucrările artiştilor Miro, Picasso şi Braque.

Turişti pe banca din Piaţa Teatrului grec

Turişti odihnindu-se pe banca trencadis

Turişti într-o clipă de răgaz pe banca şerpuindă cu ceramică trencadis – Parc Guell, Barcelona

Balustrada trencadis a băncii

Sub această încântătoare bancă se află o construcţie pe care eu nu am înţeles-o, este vorba de Sala hipostil (hipostil, adică plin cu coloane). S-o privim împreună, întâi cornişa dintre banca ce mărgineşte Piaţa Teatrului grec  şi Sala hipostil aflată cu 17 metri mai jos, apoi Sala hipostil  cu coloanele dorice şi tavanul cu valuri sau norişori albi şi din loc în loc medalioane din trencadis reprezentând sori.

Cornişa de sub banca şerpuindă din Piaţa Teatrului grec şi de deasupra Sălii hipostil – Parcul Guell, Barcelona

Se pot observa în foto de mai sus garguiele cap de leu  din cornişă (garguie= burlane prin care se arunca apa de ploaie de pe o terasă, cât mai departe de zid, în arhitectura clasică -adică greacă sau romană- ele erau de obicei capete de lei).
Acum fotografia Sălii hipostil de dedesubt:

Sala hipostil din Parcul Guell – Barcelona

Tavanul Sălii hipostil  – Parcul Guell, Barcelona

După mine, alăturarea de Clasic (coloane dorice, garguie – cap de leu)  şi Art Nouveau (tavanul ondulat, medalioanele de pe tavan şi banca ondulată cu balustradă trencadis) nu se-npupă, ca să zic aşa. Gaudi nu avea nevoie de coloane dorice, avea alternative pe care le-am văzut la alte lucrări de arhitectură de-ale sale,  care s-ar fi potrivit, cred eu,  infinit mai bine: coloane ramificându-se sub forma unor trunchiuri de arbori spre tavan sau arce catenare.

Scara dublă dintre intrarea in Parcul Guell şi Sala hipostil – sus de tot se observă banca cu balustrada trencadis din Piaţa teatrului grec

Şi acum, de la Sala hipostil, coborând pe scara dublă de care aminteam la început, pe lângă simpatica iguană decorată – cum altfel, decât –  în  trencadis, lângă care  toată lumea ţine să se pozeze, se ajunge jos,  de unde am plecat, la intrarea în parc.

Iguana trencadis din Parcul Guell -simbol al oraşului Barcelona

Mi-a fost imposibil să fotografiez satisfăcător iguana trencadis, o mulţime de vizitatori  bulucindu-se să-şi facă în acel loc poză, convinsi pesemne toţi că  proximitatea strălucitoarei şopârle îi avantajează.

Am ieşit din parc trecând din nou printre  cele două case ce-ţi sugerează (brrr…) basmul Hansel şi Gretel, gândind că dacă aş fi fost burghezie barceloneză şi eu aş fi preferat să mă mut în Eixample în loc de Parcul Guell, cu toate că mi-a plăcut foarte mult ceramica trencadis,  forma băncii şerpuinde şi a arcelor catenare de la baza viaductelor.

Tu, dacă ai fost burghez din Barcelona începutului de secol 20, te-ai fi mutat în Parcul Guell?

Barcelona, capitala hoţilor de buzunare

Se spune  că Barcelona este raiul hoţilor de buzunare şi că a fost declarată capitala europeană a lor. Se mai spune că hoţii de buzunare din Barcelona îi iubesc pe turişti, pentru că legislaţia spaniolă prevede că nu poţi  fi condamnat cu privare de libertate pentru sume de până la 400 de euro furate, în plus la proces trebuie să se prezinte şi păgubitul să depună mărturie, prin urmare ia spune tu, turist la Barcelona (chiar presupunând că ai pus mâna pe hoţ, ai şi martori), dacă-ţi convine să te mai întorci la proces pentru 300-400 euro sustraşi, nesigur fiind că ţi-i recuperezi la sfârşitul unui şir cine ştie cât de lung de înfăţişări.  Aşadar şi prin urmare, turistul străin e o victimă ideală pentru hoţii de buzunare din Barcelona.

Unde acţionează hoţii de buzunare în Barcelona

Hoţii  acţionează predilect la metrou, pe Rambla şi pe străduţele din centru.
La metrou, ei (te) lucrează de obicei în grup:  românii acţionează în grupuri de 6-8 inşi pe L3 între Passeig de Gracia şi Poble Sec, magrebienii sunt lupi singuratici, câte 1-2, de obicei  la staţia L3 Sant Estacio, iar sud-americanii câte 3-4  pe L1 între Espagna şi Arcul de Triumf.  În medie, se estimează că un număr de 150 de hoţi de buzunare acţionează zilnic la metrou.

Astea sunt informaţii de anul trecut, neactualizate, pentru cine vrea noutăţi despre hoţii din Barcelona site-ul dedicat lor ar putea fi o sursă bună de informare şi iată şi statisticile destul de alarmante.

O întâmplare cu o scară rulantă şi câţiva hoţi

Să vă povestesc ce am păţit eu la metrou, nu mai ţin bine minte staţia, ori Barceloneta ori Ciutadella. Rămăsesem în urmă la coborârea din vagonul de metrou, mi-am consultat harta ca să văd prin care parte să ies în stradă. Mă îndrept spre stânga, spre ieşirea de pe peron şi în spatele meu aud un grup de inşi (erau 4). Văd în faţă indicatorul de scară rulantă şi în stânga lui, cel spre  scara normală.

Mă îndrept spre cea rulantă şi când mai am câţiva metri până la ea, unul din grupul din spate mă depăşeşte rapid şi apasă pe un buton situat dinainte de scară şi o opreşte, apoi urcă în acelaşi pas alert câteva trepte pe scara oprită.  Eu mă opresc brusc înainte de-a păşi pe scară, intrigată şi oarecum nedornică să păşesc în scenografia obraznică a celui din faţa mea şi, după o secundă-două de ezitare, virez  spre stânga s-o iau spre scara normală. Gaşca din spatele meu se întoarce şi ea după mine, dar, mai mult, tipul ce urcase deja câteva trepte pe scara oprită de el, face şi el stânga-împrejur după noi (l-am văzut cu coada ochiului, în timp ce viram). În acel moment mi s-a declanşat alarma  şi m-am smucit dintre ei trăgându-mă în spate spre peron, chestie de câţiva paşi.

Am cam bănuit că am fost victima unei tentative de furt sau tâlhărie, dar n-am prea înţeles bine ce-a fost acolo,  până nu m-am întors acasă şi am citit pe net avertizarea poliţiei barceloneze despre o nouă tehnică a hoţilor, opritul scării rulante:

„The usual modus operandi continues to be crowding entry to the trains, but now more thieves are assigned to keep an eye on the platforms to avoid being detected by the police. Of late there has also been an increase in robberies at the turnstiles and above all on the escalators; one pickpocket stops them, two or more watch the area and the rest take advantage of the crowding to rob their victim, and this victim is not chosen at random. „They bet on the fact that if the victim is foreign it will be very difficult for them to appear in court. And if there is no witness to the crime, the judge shelves the case,” says Valles.”

Sfaturi pentru a evita să fii furat de hoţi

Departe de mine gândul să vă îngrozesc în privinţa vacanţei la Barcelona, să renunţaţi sau să evitaţi metroul sau plimbările pe Rambla şi străduţele învecinate.

Ce v-aş putea sfătui?

-pe cât posibil, să încercaţi la metrou să nu daţi de înţeles în jur că sunteţi turişti;

-să nu purtaţi asupra voastră sume mari de bani şi acte sau dacă e neapărat necesar, ele să fie asupra voastră într-un buzunar interior ascuns; nimic important în geantă sau în  buzunare laterale  ori, mai rău, în spate;

-să nu intraţi în situaţii, scene  care vă derutează, intuiţi că se întâmplă ceva dar nu ştiţi ce,  simţiţi că nu voi „trageţi sforile”;

-atenţie la aglomerări, poate că toţi „turiştii” din jurul vostru care se înghesuie sunt în echipă, echipa de hoţi ce tocmai a pus ochii pe un turist;  😀

-atenţie la căscatul gurii în faţa vitrinelor  sau a statuilor  vii de pe Rambla;

-atenţie la indivizi ce se apropie neaşteptat de mult de voi, vă ating şi îşi ţin mâinile în spatele unor obiecte pe care vi le împing în faţă.

În ideea că ar fi bine să ne împărtăşim unii altora din experienţa avută cu hoţii şi metodele personale de apărare, vă aştept cu poveştile sau poveţele voastre. Nu neapărat din Barcelona.

Casa Mila (La Pedrera) din Barcelona

Un bloc de locuinţe a cărui faţadă îţi aminteşte de valurile încreţite ale mării, aceasta este Casa Mila, una din cele mai fantastice şi mai exuberante creaţii de arhitectură ale lui Gaudi în Barcelona, construcţie cunoscută mai ales sub numele de La Pedrera.

La Pedrera, faţada dinspre Passeig de Gracia

Casa Mila a fost construită de arhitectul Antonio Gaudi între anii 1905-1912, imediat dupa  Casa Batllo, într-un stil  naturalist caracteristic  lui.  Nu doar faţada ci şi multe detalii din interior amintesc de forme organice din natură, de data asta de provenienţă marină: vârtejuri de apă, vietăţi marine, alge.

Balcoanele cu balustradă din fier forjat, de pe faţada Casei Mila

Balustradele din fier forjat de la balcoanele de pe faţada principală au un design extravagant, par alge marine ce atârnă pe o creatură imensă care iese din mare – pentru unii dintre privitori.  Însă pentru alţii,  contemporani lui Gaudi, balustradele păreau resturile contorsionate ale unui accident feroviar. Nu-i greu de crezut, gândindu-mă că probabil  aceiaşi erau cuprinşi de extaz în  Palatul Muzicii Catalane din Barcelona.

Designul balustradelor cât şi multe alte decoraţii şi amenajări interioare (tavanele din ipsos)  îi sunt atribuite lui J.M. Jujol, arhitect-decorator, unul din colaboratorii principali ai lui Gaudi şi la acest proiect.

Tavan pictat şi cu onduleuri - sugestii marine - în holul de la parter

Tot la parter, balustrada scării, cât şi intrarea principală sunt splendide dantelării din fier forjat  cu forme curbate, în stil Art Nouveau.

La Pedrera - holul de la parter în stil Modernista

Balustrada din fier forjat în stil Art Nouveau la o altă scară din La Pedrera

Vizita în interiorul Casei Mila începe în podul de la ultimul nivel, unde se urcă cu liftul din holul de la intrare. Tot podul, construit cu arce catenare  (în formă de lanţ sau parabolă), adăposteşte  o expoziţie de proiecte şi machete după lucrările genialului arhitect, Espai Gaudi.

Espai Gaudi la Casa Mila, podul cu arce catenare

Din pod ieşi apoi pe o terasă extraordinară,  mai întinsă decât cea de la Casa Batllo, unde, la fel, căminele (sau răsuflători)  de pe acoperiş dau impresia unor sculpturi independente, cu forme exuberante.

Căminele-sculpturi pe acoperişul terasă al Casei Mila, în prim plan dreapta se observă partea superioară a uneia din cele două curţi interioare

Grupurile de "gardieni" de pe terasa-acoperiş de la Casa Mila; în prim plan una din cele două curţi interioare

Prin cotloanele terasei de pe La Pedrera

O ultimă imagine a terasei de pe acoperişul Casei Mila

La Pedrera cuprinde două curţi interioare: una  de formă circulară şi cealaltă de formă ovală.