Mărturisesc că nu ştiu bine ce a ăla un expert, poate mă lămureşte cineva şi pe mine. Dar, ce vreau să vă povestesc: mi se întâmplă pentru a doua oară să intru pe bloguri ale unor autointitulaţi experţi, să fac o tentativă de-a posta un comentariu cu o opinie argumentată, dar contrară respectivului şi… pauză. În primul caz am aşteptat o săptămână şi tot degeaba, comentariul meu nu a apărut. Acest al doilea expert, culmea, e expert -cică- în comunicare :D. Deocamdată, comentariul meu stă de ore bune în moderare, cred că o să stea mult şi bine.
De aici, eu am tras concluzia că ar fi bine s-o luăm mai uşor cu expertiza pe scări, că cade şi se sparge.
Acuma, vă intreb pe voi, neexperţi ca şi mine, cum vedeţi voi problema asta a moderării comentariilor şi a opiniilor contrare? Afişaţi doar comentariile laudative sau neutre, iar cele care susţin opinii contrare le înlăturaţi? Am văzut că majoritatea blogurilor pe care din când în când mai comentez sunt cu moderare. Eu nu moderez comentariile de pe blogul meu, mie mi se pare că blogul de-aia e blog să se poată exprima acolo toti cititorii lui, fireşte în limitele bunului simţ şi chiar nu cred că pe blogul meu o să se înghesuie toţi înjurăcioşii. Pornesc şi de la ideea că înveţi mai mult dintr-o opinie contrară decât din aprobări şi aplauze. Şi doar cel căruia îi pasă într-adevăr de tine sau e interesat de subiectul în sine se deranjează să-ţi scrie că, din punctul lui de vedere, greşeşti. Mă gândesc că ar fi preferabil să am astfel de cititori interesaţi, decât un zilnic cor al lăudătorilor. Voi ce credeţi?
La cererea unui mare număr de telespectatori cititori, reiau subiectul Călător, călătoreţ sau turist? de aici, mulţumind tuturor celor ce mi-au semnalat articole de mare interes din blogosfera turistică şi călătoricească.
Carmina ne trimite în bancă: Astăzi vom vorbi despre primul tip de călătorie: vacanţa, iar Loredana loveşte din nou, de data asta cu o carte de călătorii, după exemplul Carminei, adicătelea: Astăzi vom vorbi despre primul tip de carte de călătorie, romanul de ficţiune.
În jurul Kadiei, localnicii genevezi petrec ore în şir în comentarii dezaprobatoare la adresa turiştilor japonezi ce coboară din autocar şi fac sute de fotografii în răstimpul celor 10 minute petrecute în grădinile orasului lor; localnici incapabili să sesizeze partea bună a lucrurilor, cum că există destule alte oraşe în care autocarele cu turişti opresc doar la o toaletă. Ş-apoi nici Geneva nu-i vreun Paris sau vreo Romă şi e dreptul turiştilor, care vin de peste mări şi ţări şi dispun de timp limitat, să-şi aleagă opririle şi durata lor în funcţie de preferinţe, interese, priorităţi. Sau nu?
Vladimir, soţul Kadiei, care în copilăria petrecută la Moscova şi St. Petersburg manifesta accese sadice vizavi de turişti trimiţându-i în direcţii opuse intereselor lor, ne semnalează un delicios cântec celtic, Seven drunken nights, pe care vi-l recomand şi eu călduros, veţi înţelege, ascultându-l, cât de importante-s călătoriile în viaţa omului, cum îţi dau ele reperele esenţiale ca să poţi apoi evalua -cât de cât corect- situaţiunea de acasă.
Bia ne amuză cu poezia Turism de Minulescu, şi apoi ne lasă fără replică, citând o afirmaţie universală de-a Nadejdei Ionina, aici: Se ştie că într-un oraş necunoscut, la început, omul se rătăceşte fără să vrea, chiar şi cei mai experimentaţi călători simt acest lucru pentru câteva clipe.
Acum, spuneţi şi voi, poţi contrazice o frază ce începe cu „Se ştie că omul…”? Vladimir, n-o întrebi tu pe Nadejda, ca fost concitadin, DE UNDE se ştie? şi chiar TOATĂ lumea ştie asta? – că eu (de-un mic exemplu) nu ştiam. Şi, evident, TOT omul se rătăceşte fără să vrea :D, sau numai unele oame?
Regula Tedoo nr. 7, trasată limpede de Brăduţ, musteşte de profundzime călătoricească: 7. Fii calator, nu turist. Fa lucruri pe care ceilalti vizitatori nu le fac. Ia o bicicleta, un scuter, o masina, sau cele doua picioare la spinare si plimba-te pe strazi. Cumpara-ti o harta oriunde te duci. Incearca sa simti ce simt localnicii, sa traiesti ca ei. Incearca sa intri la ei in case, sa bei o bere cu ei, sa ii asculti si sa le povestesti. Oamenii, in general, sunt buni. Cu cat mai departe de atractiile turistice, cu atat mai buni.
Nu ştiu… vouă ce vă sugerează „brăduţ”? că mie, până acuma, auzeam brăduţ, gândeam apă plată – de la reclama aia simpatică de la TV, cu familia de brazi, aia cu „Ai uitat tată să stingi lumina!”. Acuma, după regula numero 7 de mai sus, aud brăduţ, gândesc bere. Muultă bere. Ştiu că fiecare blog are cititorii săi şi fiecare autor de blog ştie cam care e – ca să zic aşa – nivelul lor, din interogările pe care aceştia le fac în google, adică după cuvintele cheie cu care aceştia aterizează pe blogul său. Mă pot gândi că blogul lui se adresează nadejdelor, dar totuşi, nu pot să nu întreb: Cu noi, turiştii, ce-ai avut, Brăduţ tată?
Nickro scrie într-un comentariu: Şi eu am mai văzut mici orgolii prin blogosfera, prin care unii nu se mulţumeau cu statutul de turist şi se proclamau, cu un aer vag plictisit-superior, călător! Turistul ar fi mai dobitoc de felul său, un spirit gregar şi de evitat, pe când călătorul ar avea un “je ne sais quoi” misterios, interacţionând magic şi empatic cu localnicii, găsind mai mereu locuri tainice, neatinse de gloată.
Apollo e de părere că: E mai important ce faci, decat ce nume-i dai, cum ar zice şi marele Will: Un trandafir, oricum îi spui, îţi dă acelaşi suav parfum; la parfum se referă şi Liliana: Prefer călător, simt eu că are un parfum de profunzime ce implică multe: a visa, a citi, a descoperi, a înţelege, a învăţa, a empatiza.
Ok ok, sunt de acord că călătorul are un parfum profund pe care turistul nu-l are :mrgreen:.
RăzvanPascu face referire la sufletul de călător al românului, iar lui Andra:), „călător” îi sună cumva mai boem.
Apărută la Editura All, Michelangelo, o viaţă neliniştită este o biografie a marelui artist al Renaşterii, scrisă de Antonio Forcellino, restaurator, istoric şi scriitor, specializat în artă renascentistă. Forcellino a lucrat o perioadă lungă la restaurarea sculpturii Moise a lui Michelangelo, parte din mormântul lui Iuliu al II-lea aflat în biserica San Pietro in Vincoli din Roma.
Sculptura Moise din bazilica San Pietro in Vincoli - Roma Partea centrală a mormântului papei Iuliu al II-lea
Cartea urmăreşte cronologic atât procesul de făurire a inegalabilelor picturi, sculpturi şi proiecte de arhitectură ale genialului Michelangelo, cât şi tribulaţiile, viaţa personală neîmplinită a artistului şi pendulările lui periodice între Florenţa şi Roma, de-a lungul întregii sale vieţi. În acelaşi timp, cartea e o frescă a vieţii artistice, sociale şi politice din Florenţa şi Roma – Florenţa de-a lungul guvernării a familiei Medici şi în vremea lui Savonarola, iar Roma, cât timp în fruntea bisericii catolice s-au perindat nu mai puţin de 13 papi (Michelangelo a trăit aproape 90 de ani).
Statuia lui David din Piazza del Signoria din Florenta
În paginile cărţii suntem iniţiaţi în tehnici de pictare a frescelor şi tehnici de sculptură, ni se explică dificultăţile tehnice apărute pe parcurs şi modul în care Michelangelo le-a depăşit. Suntem martori la naşterea sculpturilor: Bachus, David, Pieta, Sclavii, mormântul lui Iuliu al II-lea (Moise) – mormânt care a constituit “tragedia vieţii” artistului, după spusele lui, mormintele din Sacristia nouă de la Capelele familiei Medici, apoi la crearea picturilor şi frescelor: Madona din Manchester, Tondo Doni, Bătălia de la Cascina, Capela Sixtină şi la realizarea proiectelor de arhitectură: San Lorenzo din Florenţa şi San Pietro din Vatican.
Sculptura Bachus a lui Michelangelo, din Muzeul Bargello din Florenta
Ce mi s-a părut uluitor: fără a avea experienţă de arhitect, lui Michelangelo, ca cel mai mare artist în viaţă, i se propune la 70 de ani conducerea şantierului de la San Pietro de care se va ocupa cu succes până la sfârşitul vieţii, la aproape 90 de ani.
Sculptura Pieta din bazilica San Pietro din Vatican
Mai citisem anterior despre toate aceste lucruri într-o altă carte-album, scrisă tot de un autor italian. Ce a adus însă cartea Michelangelo, o viaţă neliniştită nou, este portretul psihologic prea puţin măgulitor, “pictat” artistului de Antonio Forcellino şi demonstrat de el în carte la tot pasul, cu documente ale vremii.
O mare putere de muncă, focalizare exclusiv asupra muncii, anularea propriilor nevoi trupeşti, conştiinţa propriei valori, o precoce şi uriaşă stimă de sine, tensiunea continuă în care trăia, reprimarea propriei homosexualităţi, individualismul, zgârcenia, şiretenia, comportamentul necinstit în relaţia cu papii – principalii lui clienţi, o relaţia aproape nevrotică cu propria familie, fire singuratică, neîncrezătare, bănuitoare, într-un cuvânt o personalitate suferindă – constante de-a lungul întregii lui vieţi, dovedind, încă o dată, că un uriaş artist nu e neapărat „uriaş” şi pe plan personal. M-a surprins neplăcut felul în care se purta cu ceilalţi artişti-colaboratori, modul în care-i folosea până era convins că a depăşit dificultăţile lucrării şi o va putea finaliza de unul singur, din dorinţa de-a nu împărţi nici măcar fărâme şi altora din gloria lui. Alt gust amar mi-a lăsat amânarea timp de 40 de ani a execuţiei mormîntului papei Iuliu al II-lea (unde e sculptura Moise), deşi primise la început o sumă uriaşă de bani pentru acest proiect, papa însă murind la scurtă vreme după contractarea lucrării de către Michelangelo şi între timp, apărând mereu alte şi alte lucrări ambiţioase pe care artistul nu ar fi vrut să le refuze, ele însemnând faimă şi alte şi alte sume de bani câştigate. A fost, până la urmă, obligat să-l finalizeze, datorită proceselor intentate de urmaşii papei Iuliu al II-lea.
Mormântul lui Michelangelo din biserica Santa Croce din Florenta
Trist mi s-a părut şi că Michelangelo, lăsând în urma lui o avere, a avut parte de un mormânt mediocru în Florenţa, încropit de Vasari şi elevii lui din nişte sculpturi de-ale lor – şi asta pentru că rapid, la moartea marelui artist, toate sculpturile lui chiar neterminate au fost sechestrate, luate de Putere, el fiind recunoscut încă din timpul vieţii ca fiind cel mai mare artist al omenirii. Ciudată ironie a sorţii, în acest timp, mediocrii Giuliano, duce de Nemours şi Lorenzo, duce de Urbino ambii din familia Medici, au parte de nemurire graţie emoţionantelelor sculpturi ale lui Michelangelo făcute pentru mormintele lor în Sacristia nouă de la Capelele Medici din aceeaşi Florenţa.
Mormântul lui Giuliano, duce de Nemours din Sacristia nouă, Capelele familiei Medici de la biserica San Lorenzo din Florenţa Cele două statui aşezate oblic sunt Noaptea şi Ziua (neterminată)
Mormântul lui Lorenzo, duce de Urbino, din Sacristia nouă de la Capelele familiei Medici, biserica San Lorenzo - Florenţa Cele 2 statui aşezate oblic sunt Crepusculul şi Aurora
Cartea conţine 510 pagini de text şi 34 pagini de fotografii nu toate de înaltă calitate, suficient de relevante însă. Este recomandată tuturor celor interesaţi de artă sau de istoria Italiei.
Capela Sixtină din Vatican
Articolul de mai sus a fost scris pentru campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, campanie ce îşi propune să promoveze lectura şi voluntariatul.
Tot plimbându-mă prin blogosfera românească, am sesizat o preferinţa netă pentru termenii călător, călătorii, în detrimentul termenilor turist, turism. Iar zilele trecute, Loredana spunea: „Diferenţa majoră dintre un călător şi un turist e aceea că turistul merge exclusiv pe recomandările consultanţilor de la agenţii şi nu pune piciorul în afara zonei turistice pe când călătorul stă de vorbă cu localnicii şi e interesat de locurile mai puţin cunoscute.”
Acestea au fost motivele care m-au determinat să vă cer părerea în privinţa termenilor de călător sau turist, cum adică să ne numim şi nu doar noi, autorii blogurilor, subiectul cred că poate să intereseze şi cititorii simpli, a căror opinie aş vrea să o cunosc.
Însă, hoinărind ieri prin blogosferă, am dat cu surprindere peste alt termen, nou şi uimitor pentru mine: călătoritul – şi eu vă propun termenul corespunzător de călătoreţ, pentru persoana care practică sportul sau activitatea numită călătorit. Povesteşte Răzvan Pascu, un blogger de mare palmares, autorul „Celui mai citit blog de călătorii din România” şi “Blogului de turism al anului 2011”, că ungurii de la MALEV şi Ramada Resort Aquaworld, aflând de „pasiunea mea (a lui) pentrucălătorit”, i-au oferit un sejur în Budapesta, la acel hotel. Oare câte unguroaice o fi călătorit pe acolo Răzvan? 🙂
Ce ştiu eu despre termenii consacraţi turist şi călător:
Turiste cineva care călătoreşte într-un loc îndepărtat de casă, în vacanţă mai lungă sau mai scurtă – în orice caz, în timpul liber – şi acolo unde merge, sau pe unde trece, e interesat de arhitectură de excepţie, opere de artă, locuri pitoreşti, tradiţii şi specific local, bucătărie locală, sport, religie, manifestări culturale, curiozităţi ş.a. Măcar de una dintre ele, nu te speria!
Acum, dacă se întâmplă că nu te interesează nici una din cele de mai sus, nu dispera, există o soluţie şi la asta: afirmă sus şi tare că pe tine te interesează să cunoşti oameni noi, relaţiile umane adică, ba chiar poţi pretinde că astea sunt cele mai importante lucruri, singurele care contează, cu adevărat, în viaţă.
Iar a ficălător, înseamnă că te deplasezi dintr-un punct A într-un punct B (şi poate mai departe, în C, D…). Drumul. Atât.
A fi călător dar nu şi turist îmi sugerează o călătorie într-o zonă sau oraş care nu-ţi oferă nimic interesant -te-ai dus să ai de unde veni- sau în care, din diferite motive nu te poţi bucura de ceea ce îţi oferă, tu călătorind în interese profesionale, de afaceri sau familiale. Sau când ponderea călătoriei în cadrul vacanţei e covârşitor mai mare decât cea a staţionării în diversele localităţi de interes de pe traseu şi nici parcursul nu-ţi oferă nimic spectaculos, pitoresc, interesant (călătorie lungă cu avionul, cu vagonul de dormit) atunci poţi spune că tu eşti un călător, doar un călător…
Muzica, vă rog! 🙂 …Sunt trecătorul, sunt doar călătorul ce-a trecut prin lumea ta, prin drumul tău, prin viaţa ta…
Sursa video: youtube, user: chris05002002
Eu mă simt totalmente turist în vacanţele mele petrecute într-un oraş sau zonă pitorească din Europa. Călătoria mea durează puţin, 1-3 ore, cu avionul, nici nu apuci să-ţi dai seama că eşti deja în vacanţă; cum aş putea să-mi spun călător pentru atâta lucru? Iar acolo unde mă duc, singurul regret e că există şi noapte, întuneric, atât sunt de neobosită şi înfometată să văd, să colind, să descopăr, să cunosc. Îmi place să-mi spun cu mândrie,turist, simt că mă înrudesc, că descind din toţi acei participanţi la Grand Tour care explorau în secolele trecute oraşele remarcabile ale Europei sau zonele ei pitoreşti. Grand Tour-işti, turişti – pe scurt. Numele de turist nu are nimic de-a face cu agenţiile de turism, astea au apărut mai târziu, să ofere servicii unor turişti care preferă să le fie organizate vacanţele de alţii. Şi nici zona turistică nu exista primordial şi în afara turiştilor, eu chiar afirm că fiecare turist işi poate defini propria lui zonă turistică (adică de interes) din care evident nu iese, precum nici călătorul nu pune piciorul, Loredana, în afara traseului pe care călătoreşte :). Iar informaţiile mi le iau întotdeauna din ghidurile cele mai bune şi mai complete pe care le găsesc în librării, nu am nevoie să apelez nici la agenţii de turism, nici la localnici, ba am convingerea că un ghid tipărit de turism, dacă e bun, cunoaşte oraşul în cauză mai bine decât localnicii – în Londra, proprietara hostelului în care am stat, muzeograf la British Museum, ştia doar vag despre un anumit muzeu din Londra, probabil unic în lume, şi mi-a cerut informaţii şi impresii, eu stând în Londra vreo 5 zile, ea, de-o viaţă.
Bine aţi venit, aceasta e noua adresă a blogului meu 🙂
A venit primăvara, am simţit nevoia de reînnoire aşa că m-am mutat în casă nouă, la WordPress adică. Mutarea s-a petrecut cu oareşce deranjamente, mi-au dispărut paginile de Cuprins pentru vacanţele deja povestite ca şi fotografia de pe prima pagină, mai descopăr la tot pasul şi alte tulburări mai mari sau mai mici. Îmi iau un timp să le repar şi să mă obişnuiesc cu noua interfaţă, sunt şi într-o perioadă foarte aglomerată atât pe plan profesional cât şi personal (a venit de-adevăratelea primăvara în Cluj, am de însămânţat şi sădit noua mea grădină de terasă – asta e pasiunea cea mai recentă şi pe deasupra a şi sosit acum două zile, cu întârziere de 2 săptămâni, cartea de 600 pagini de la Editura All căreia trebuie să-i fac o recenzie până vinerea viitoare). Aşa că mă întrerup din povestirea vacanţei mele la Barcelona, o voi relua după 1 aprilie. Dacă are cineva ceva de intrebat şi e urgent, poate să pună întrebări pe una din postările despre Barcelona- fireşte, aici, la noua adresă.
Până la recenzia cărţii Michelangelo – O viaţă neliniştită, pe care o voi posta vinerea viitoare, vă invit poimâine, luni, la o discuţie pe teme turistice cu titlul Turist sau călător?
P.S. Blogul este al meu, dar voi sunteţi cititorii mei, aşa că aş vrea să vă cunosc părerea şi să ţin seama de ea: vreau să ştiu ce anume nu v-a plăcut până acum la aspectul sau conţinutul postărilor. Mie nu-mi place mărimea pozelor, intenţionez s-o modific. Vouă?
Am primit de la Aliceeela initiativa celor de la Pravalia de acasa o leapşă la care răspund, deşi prima intrebare m-a iritat destul de mult şi o să explic imediat de ce.
Iată întrebările:
1. Daca ati avea puterea ministerului voi cum ati promova Romania din punct de vedere turistic?
Mă irită gândul că, probabil, cineva din minister se va inspira din blogurile noastre. Pe ăia îi plătesc eu (din greu) să aibă idei şi expertiză şi ar trebui să le aibă dacă-s acolo pe criterii de competenţă şi nu de partid, neam, cumetrie, amantlâc, gaşcă, şpagă, … să mai scriu?
Dar cred că-i mai degrabă o joacă de-a Aliceeei, nu se uită ăia la gura noastră. Câteva idei care-mi trec acuma pe loc prin cap:
-Turism de aventură: e o aventură sau o chestie de supravieţuire să vii neştiutor, neinformat în România. Te învaţă să supravieţuieşti, să improvizezi, îţi pune mintea la lucru, rezistă cei mai tari. Slogan: Vii moale şi bleg, pleci bărbat.
-Aş promova ceea ce nu au străinii şi le-ar putea stârni curiozitatea: cea mai scumpă autostradă din lume în lungime de 2 km jumate, terenul de fotbal în pantă, satul părăsit cu bazin de înot nou construit din fonduri europene, veceurile construite în curtea şcolilor din fonduri europene exorbitante (aş băga într-un circuit de veceuri şi ăla în care tocmai a căzut o fetiţă de 8 ani, murind acolo groaznic), chestii de-astea, de-ale noastre, la care suntem tari, că la arhitectură de exemplu, sau la civilizaţie ne-au luat, de milenii, alţii.
-Pe principiul că ăia occidentalii s-au săturat de civilizaţie şi noxe şi tânjesc după o viaţă naturală, sănătoasă: dacă tot ni s-au depopulat satele şi ni s-au dus ţăranii de slugi la ei acasă, aş căuta sate de-astea goale, pitoreşti, cu drumeaguri de colb, cu baligi de vacă, noroi cât gardul, să petreacă doritorii vestici un concediu acolo, să mulgă vaca sau capra, să se ducă cu caprele sau gâştele la păscut, să rânească în grajd, chestii de-astea de trăit natural, nu râdeţi că mulţi dintre ei vor să încerce sau să retrăiască, să regăsească- eu aş da o sticluţă de parfum franţuzesc în schimbul aromei de baligă uscată, amestecată cu cea de colb, pe un drum de pământ, într-o vară secetoasă – e miros de vacanţă, de copilărie fericită, de Car cu boi de Grigorescu, dacă înţelegeţi.
-Tot gândind la occidentali: un fel de case la ţară în satele noastre pustii, pentru nebunii lor, depresivi, boli de-alea de mansardă. O schimbare de mediu aşa radicală poate că-i vindecă sau măcar le restructurează convingerile despre lume şi viaţă. În fond şi noi le-am exportat vesticilor hoţi, curve, cerşetori, mi se pare normal ca pe lângă pedofilii de până acum, ei să ne trimită şi nebunii lor, la schimb.
-Un circuit al palatelor ţigăneşti, cu vizitarea unora (dacă-i cu taxa de intrare, cred că o să fie de acord proprietarii lor, mai închidem ochii – la cât i-am închis până acum, ce mai contează – şi la faptul că piranda n-o să rupă chitanţă). Şi neapărat să scrie acolo, la intrare în limbi de circulaţie: Aici sunt banii dumneavoastră! O să se simtă bine străinii văzând asta (mai ales englezii), cum ne simţeam şi noi românii când treceam prin ţară, pe câte un pod, pe şosea, şi dedesubt un râu şi scria acolo aşa (de exemplu): Pârâul Sâmbăta. Aici sunt banii dumneavoastră! (nu ştiu dacă mai scrie, n-am mai fost demult pe şoselele patriei).
-Păi nu trebuie să fim neapărat creativi, doar să-i copiem pe cei ce au reuşit în turism, să ne uităm deci şi la holanda, brav membru UE care nu ne acceptă în spaţiul Schengen, ce fain o duc ei cu turizmul graţie cartierului lor roş. Păi n-avem şi noi tradiţie, n-avem noi talent? mai trebuie să ne aducem curvele acasă -şi am putea, la fel ca la IT-işti, dacă le-am scuti de impozit o vreme- şi facem şi noi neşte cartiere de-astea prin oraşele noastre mari. Ba merg mai departe şi zic: de ce nu oraşul românesc X, Capitala europeană a curvelor? ce, nu e Barcelona supranumită Capitala hoţilor? şi uite ce bine-i merge.
-Aţi văzut ce succes are Ţiriac cu vânătorile lui, cum vine spuma Europei. Păi, dacă de spumă se ocupă el, să ne gândim şi la ăia mai de jos, la cei mulţi, turism de masă adică: cum ar fi un campionat mondial de băut pălincă până cazi sub masă? Victime? păi toate sporturile se lasă cu victime şi de-aia tot merg înainte.
-Dar să ne gândim şi la vecinii estici, nu tot la vestici. Când am fost în San Marino am rămas uimită că a devenit o staţiune ucraineană sau rusească. Dacă-i p-aşa, hai să le facem şi noi ruşilor neşte staţiuni, pă sufletul lor şi mai aproape de ei decât Italia cu Rimini al ei şi San Marino: una la mare şi una la munte şi nişte autocare pentru transfer. Băgăm meniuri bilingve, mâncare şi băutură ieftină şi multă marfă nevândută din deceniile trecute, îi lăsăm să-şi deschidă prăvăliile lor, cam aşa am văzut în San Marino şi văd că ţine.
2. Daca un strain v-ar cere o lista cu 5 obiective turistice mai putin cunoscute din Romania ce i-ati propune si de ce?
-Padiş, în munţii Apuseni – zonă carstică foarte interesantă
-Răchiţele- spre Padiş, un sat neinchipuit de pitoresc, aşezat pe trei văi
-salina Turda-
-satul Rîmetea, pentru păstrarea tradiţiilor populare ungureşti
-Peştera Meziad
3. Daca ati reprezenta Romania intr-o alta tara ce suveniruri autentice din Romania ati duce cadou?
Pe vremea comunismului şi încă ceva timp după aceea, se practica turism cu o componentă comercială, se pleca în ţări vecine cu marfă locală, marfă care se vindea acolo ca să-ţi faci bani şi să-ţi cumperi, în schimb, ce-ţi plăcea ţie, de acolo. Eu am fost o singură dată într-o astfel de excursie organizată la Budapesta şi la îndemnul celor cu vechime în genul ăsta de turism, am cumpărat şi eu de la noi un kg de chiloţi tetra şi câteva sticle de coniac, coniacul era în sticle în formă de tărăncuţă (aici am vrut să ajung), ei bine, ţărăncuţele alea au avut un succes nebun (şi chiloţii, mai ales cei XXL s-au vândut pe loc, ca pâinea caldă- dar nu despre chiloţi voiam să scriu). De ce nu se revine, să se facă sticle de-alea pentru ţuica bună din nordul Transilvaniei?
-aş mai recomanda vinul românesc, brânza în coajă de brad, slănina şi cârnaţii afumati, magiunul de prune, ouăle încondeiate.
1. Cei din minister au probleme mari de comunicare :)! Iata o ştire chiar din seara aceasta:
„Întrebat însă care sunt aceste produse, purtătorul de cuvânt al Ministerului Turismului a recunoscut că… le-a uitat!
„Turismul rural, aventură, turismul de aventură, turism balneo, de sănătate, cum l-am denumit noi în ultima vreme, city-break-uri, turismul cultural şi… le-am zis pe toate şase? Le reiau dacă doriţi. În mod cert litoralul nu este printre ele. Prin urmare: turism de aventură, city break, balneo… Care era? Vă imaginaţi că le reproduc din memorie, spre deosebire de invitaţii dumneavoastră care le au în faţă”, a spus Bogdan Oprea.
„În calitate de purtător de cuvânt al ministerului cred că este elementar să ştiţi aceste şase produse”, i-a replicat moderatorul.
„Mi-o însuşesc şi vă dau dreptate”, a spus purtătorul de cuvânt.
Pt. turismul de aventură propun sloganul mai scurt „Pleci moale, vii tare”! Nu ştiu ce slogan să folosim în acest caz pt. doamne, sau poate ar merge „Mai mult decât o aventură”!
2. Din ce-am văzut în ultima vreme aş recomanda Cetatea Neamţului şi Cetatea Enisala.
3. Pe vremuri, făceam micul trafic la bulgari, ducând furouri, cămăsi de noapte, peşti de sticlă de pus pe televizor (aveau un succes nebun), pahare şi reîntorcându-mă, copleşit de glorie :), cu ţigări BT, Pleven şi cafea. Probabil, vindeam ce cerea piaţa locala pentru că nu ramâneam cu marfa nevândută!
PS Multumesc pt. postarea aceasta plină de umor ce mi-a înseninat seara!
Bun slogan ar fi ăsta: „România, mai mult decât o aventură!” dacă şi în alte limbi „aventură” ar avea şi sensul de relaţie amoroasă de scurtă durată, dar cum nu cred că are…
Am ras cu lacrimi! Desi umorul tau e adus dintr-o zona neagra in care ne aflam am putea sa facem ceva bun din toate relele cu care ni s-a dus faima, recunosc! Mi-a placut mult ca ai vorbit despre toate aspectele :)))! Acum stai linistita ca daca intra cineva din minister din greseala pe blogurile noastre, singura problema sa fie ca ne fura ideile!!! :))) Adica sa fure tot si sa puna mana sa lucreze! sa dezvolte turismul si in Romania ca se alege praful de tara asta!
Sigur că am putea face ceva bun cu ele, dar noi ne cramponăm tot de turismul obişnuit, la care nu-i putem concura pe cei mari. Nu avem experienţa cu Dracula ca să ştim ce caută ăia la noi? Oamenilor trebuie să le dai ce le trebuie, ce caută, ce-şi doresc. Pentru ciudăţenii o să vină destui, chiar dacă avem şosele proaste.
Promovează oraşul Călăraşi să vină turiştii, spune că are hoteluri, restaurante bune, ia vezi, vine cineva? dar promovează-l „Oraşul în care s-a răsturnat căruţa cu proşti” şi eventual insistă cumva pe tema asta, pune la lucru nişte artişti, să vedem ce iese.
Destul de putini stiu de zona Apusenilor, mai mult noi, ardelenii. Si ungurii, din Ungaria. Toamna la Padis sunt sute de turisti unguri, ai impresia ca esti in Ungaria.
În cartierul Eixample din Barcelona, pe Passeig de Gracia la numărul 47, se află o minune de casă concepută de Gaudí ca o alegorie a lui Sant Jordi (Sf. Gheorghe catalan) şi a balaurului – Sant Jordi fiind patronul spiritual al Cataloniei. Un vis suprarealist, în care graniţele dintre arhitectură, sculptură şi fantezie se estompează.
Alături de alte 7 construcţii de-ale lui Gaudí, Casa Batlló face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.
Barcelona, Casa Batllo, Gaudi
Casa Batlló nu a fost construită de la zero de Gaudí, ci a fost doar modificată şi renovată. Gaudí a lucrat la ea împreună cu alt arhitect, Jujol – o alăturare reuşită între inventivitatea structurală şi fantezia lui Gaudí şi rafinamentul decorativ şi eleganţa lui Jujol.
Casa Batlló e, după mine, cel mai strălucit exemplu al modernismului catalan (Art Nouveau). Faţada ni se înfăţişează ca un joc de suprafeţe concave şi convexe, singurele linii drepte fiind ferestrele preexistente, păstrate de Gaudí din casa iniţială.
Culoarea predominantă a faţadei este albastru-verde, însă nuanţa se schimbă pe parcursul zilei, aşa că trebuie neapărat revenit într-o seară, când culorile devin mai intense şi cu reflexe irizante.
Unora, detaliile faţadei le sugerează oase din schelet; o interpretare ar fi aceea că sunt oase ale victimelor balaurului, iar barcelonezii îi spun Casei Batlló, Casa Oaselor.
Să privim mai de aproape câteva niveluri ale faţadei: întâi nivelul unu, acolo era apartamentul proprietarului, Batlló, un reprezentant de frunte al clasei mijlocii barceloneze de la începutul secolului XX.
Observaţi forma ovală a ferestrei şi vitraliile din partea ei superioară,
urcând cu privirea la nivelurile superioare, putem observa parapetele balcoanelor, în formă de măşti; ele au fost executate după un model la scară 1:1,
şi sus de tot, turnul cu cruce amplasat asimetric, precum şi acoperişul îngust şi abrupt, ca o spinare de balaur.
Pe faţadă, Gaudi a aplicat discuri de ceramică de diferite dimensiuni, pe o bază din ceramică spartă şi apoi adunată într-un mozaic – trencadis se cheamă acestă artă decorativă.
Haideţi cu mine să intrăm în casă, urcând pe scara şerpuindă ce sugerează o coloană vertebrală,
n-o să vedem linii drepte în casa asta, totul e dulce, cald, senzual, elegant,
mâna curentă – detaliu
Intrăm în apartamentul familiei Batlló de la primul etaj, observaţi tavanul ondulat,
aşa arată uşile:
în dreapta, un glasvand, în stânga fereastra ovală ce dă spre stradă, de pe faţadă:
tavanul vălurit în spirală, şi acum se poate admira mai bine ca înainte rama de lemn a glasvandului,
şi vitraliile la ferestrele dinspre stradă ale salonului.
Continuăm vizita la etajele superioare.
Casa are un patio, o curte centrală acoperită, cu pereţii îmbrăcaţi în ceramică albastră şi albă – la etajele de sus mai mult albastru ca să absoarbă lumina, iar la parter, mai mult alb,
observaţi forma ferestrelor din patio
şi încă o fereastră, fotografiată din interior
şi acum, extraordinarele arce catenare (parabolice), observaţi cum coloanele care ar trebui să susţină arcul dispar şi rămâne doar arcul, de la pardoseală până la tavan şi apoi înapoi la pardoseala – m-am îndrăgostit pe loc de arcele astea
arcade romane sau frânte sau veneţiene…toate rămân în urmă, pălesc, nimic nu se apropie de sublimul şi eleganţa unei asemenea secvenţe de arce, nu-i aşa?
Gaudi a folosit mult formele parabolice (ca şi cele hiperbolice) în construcţiile sale. Forma i-a fost inspirată de formele întâlnite în natură, de exemplu stupul, care e în formă de parabolă întoarsă. Lanţul atârnat între două puncte fixe e, la fel, o parabolă, iar denumirea de arc catenar vine de la lanţ.
Mai jos, picături de apă sau poate o horă de sâni? pe un tavan
Să urcăm şi pe terasă şi să ne plimbăm printre ciudatele răsuflători (hornuri), ce parcă ar fi nişte soldaţi încolonaţi.
Mai jos, în prim plan se vede luminatorul uriaş, în partea stângă a lui se observă nişte orificii, ca mici ferestre, ele asigură ventilaţia naturală.
Coama de mai jos sugerează spatele unui dragon (e partea din spate a acoperişului ce se vede din stradă),
iar olanele par solzii dragonului; observaţi ce abrupt e acoperişul şi îngust,
de pe coama dragonului, privim autobuzele de pe Passeig de Gracia, înainte de-a coborî şi noi în stradă.
Şi fireşte, în coborâre, eu mai trec din nou prin toate încăperile, e prea frumos şi elegant totul, să pot pleca uşor de acolo.
Orarul şi alte detalii privind vizitarea, pe site-ul oficial al Casei Batllo. Coada e destul de scurtă – se poate vedea mai jos – dat fiind preţul de 18 euro şi ceva, spre deosebire de Casa Milà, unde e uriaşă.
Să intrăm, în sfîrşit, şi în interiorul bisericii Sagrada Familia, după ce am examinat Faţada Naşterii terminată de Gaudi, am înconjurat biserica pe la viitoarea Faţada Slavei şi am stat la coadă la bilete la Faţada Patimilor privind sculpturile terifiante ale lui Subirachs, apoi am urcat într-una din turle.
Planul bisericii Sagrada Familia e în formă de cruce latină, cu 5 nave, câte două de-o parte şi de alta a navei centrale, despărţite prin şiruri de coloane înclinate spre interior. Fotografia de sus e făcută în nava centrală, având în spate Faţada Slavei. Nu se putea intra în nava principală, aşa că n-am reuşit să-mi dau seama dacă sunt sau nu şerpi, melci şi alte vietăţi sculptate în absida principală.
Înălţimea bolţii centrale este de 60 de metri.
În fotografia de jos, o absidă laterală:
Coloanele sunt de trei feluri: cele albe din piatră, cele albastre din granit, cele mov din bazalt şi cele roşii din porfir, cu diametrele jos, la bază, între 1 şi 2 metri. Sunt patru rânduri de coloane, separând cele cinci nave.
Coloanele înclinate se ramifică în partea superioară ca să sprijine bolţile, dând impresia unei păduri pietrificate. Nu am mai văzut până acum coloane înclinate, m-a uluit acestă structură portantă şi mi s-a părut spectaculos efectul de ramificare a coloanelor sus, spre bolţile hiperbolice.
Bolţile sunt ornamentate cu medalioane decorative, evident simboluri, probabil religioase, sau locale, catalane,
medalioane decorative şi pe capitelurile coloanelor:
Soarele, luminând vitraliile dispre Faţada Naşterii dă efecte colorate neasemuit de frumoase câtorva coloane…
În dreapta fotografiei de mai jos se poate observa stilul în care-s modelaţi, sculptaţi pereţii laterali – nu-mi place genul ăsta de dantelărie în piatră, prefer simplitatea pereţilor catedralelor romanice sau gotice, doar că acolo e şi patină – pereţii-s înnegriţi de secolele trecute peste ei, Sagrada Familia e nouă.
Ornamentaţie bogată şi, ce am remarcat, predomină liniile curbate (suntem în plin Art Nouveau – pe vremea lui Gaudi), ornamentele din interior sunt însă mai mult abstracte.
O scară eliciodală care coboară dintr-un turn:
Nu te puteai apropia de altar, era înconjurată cu un cordon toată zona centrală, te puteai plimba doar pe margini, prin navele laterale. De departe, altarul pare ceva improvizat, provizoriu, prea modest pentru o asemenea biserică, conturul inimilor roşii atârnate, din fotografia urmatoare, îmi sugerează mai degraba o campanie pentru donare de sânge.
şi o – probabil – capelă:
Detaliul decorativ care mi-a plăcut cel mai mult sunt vitraliile, nu rezist să nu pun o fotografie şi aici mai jos, restul vitraliilor (superbe!) fotografiate le găsiţi în postarea mai veche Vitraliile de la Sagrada Familia.
Aşa arată o navă laterală:
şi aşa arată pardoseala, cam simpluţ…
După ce m-am săturat de privit şi cântărit, am coborât la subsol, acolo se pot vizita cripta (vizibilă şi din interiorul bisericii) în care a fost înmormântat Gaudi, atelierul de sculptură al lui Subirachs şi, ce mi s-a părut cel mai interesant, o expoziţie cu câteva din modelele folosite de Gaudi în procesul de proiectare a arhitecturii bisericii Sagrada Familia şi a altor construcţii de-ale lui.
Mai jos, modelul din lanţuri şi săculeţi cu nisip, conceput de Gaudi pentru bolţile şi arcadele de la Cripta Coloniei Guell. Un model realizat asemănător, la scara 1:25, a folosit Gaudi şi pentru studierea coloanelor portante înclinate din interiorul bisericii Sagrada Familia.
Biserica Sagrada Familia este probabil cea mai fantastică dintre construcţiile religioase existente în lume, în curând va fi şi cea mai înaltă. Ea există datorită geniului lui Gaudi şi felului de-a fi al catalanilor, mândri şi ambiţioşi. Că te extaziază sau te oripilează, în mod sigur nu te poate lăsa indiferent şi o vizită turistică la Barcelona fără a privi pe îndelete la exterior şi la interior Sagrada Familia, eu zic că e fără sens.
Orarul de vizitare şi preţul biletului de intrare le găsiţi aici. Când am vizitat eu Sagrada Familia în martie 2011, intrarea în biserică (fără urcare în turn) era 10-11 euro, acum s-a făcut 13 euro; urcarea în turn e acum 3 euro.
Eu am plecat spre Sagrada Familia dimineaţa pe la 7, am avut timp suficient s-o privesc şi fotografiez (dimineaţa, Faţada Naşterii e luminată de soare, probabil că după-masa Faţada Patimilor e, la fel, în soare) până la formarea cozii la casa de bilete. După ce am ieşit din biserică am mai dat o tură în jurul ei şi am plecat de acolo cam pe la ora 13.
Wizz Air intenţiona să introducă din 4 aprilie curse Cluj-Budapesta şi retur, dar se pare că s-au răzgândit, le-au scos deja de pe site. Eu am rezervat şi plătit săptămâna trecută o cursă dus-întors pentru mijlocul lui aprilie, între timp mi-am rezervat şi cazare la Budapesta, plătind deja o parte din sumă, am pierdut şi destulă vreme cu studierea oraşului, din punct de vedere turistic.
Azi am primit un mail de la Wizz Air că anulează cursa, m-am cam supărat, dar, după obiceiul vechi – că mi-au mai anulat vreo 8 curse până acuma – i-am sunat să-mi ofere în schimb o altă cursă (oricare) cu plecarea tot din Cluj spre altă destinaţie (mai sunt destule curse spre Milano sau Veneţia cu preţ similar, nu am avut pretenţie nici de dată fixă, nici de destinaţie, doar plecarea şi întoarcerea să fie din/în Cluj), dar nu vor să-mi ofere nimic din Cluj, iar varianta Târgu-Mureş-Budapesta nu mă interesează, mi-e incomodă. Se pare că Wizz Air preferă acum să dea banii înapoi.P.S. Wizz Air se joacă de-a „uite ruta, nu e ruta” (Cluj-Budapesta) pe banii noştri. Ieri 8 Martie, sunând la ei, mi s-au prezentat opţiunile, operatorul lor spunând singur că în caz că solicit returnarea banilor mi se returnează suma totală plătită (inclusiv taxa de rezervare), târziu în noapte am primit factura prin mail, taxa de rezervare nu se returnează, e paguba mea. Fireşte, e vina mea că nu am citit în detaliu „Condiţiile de călătorie”, faptul că nici operatorul lor nu le cunoaşte nu mai contează prea mult. Doar atât cât să scrii pe blogul personal, să-ţi verşi năduful.
Înainte de-a urca împreună în turla dinspre sud-vest, să mai aruncăm o privire de ansamblu asupra turlelor fantastice ale bisericii Sagrada Familia:
Sunt patru turle pe Faţada Naşterii, tot patru sunt şi pe Faţada Patimilor şi alte patru se vor construi pe Faţada Slavei, reprezentând cei doisprezece Apostoli – după proiectul lui Gaudi. Vor mai fi construite patru turle şi mai înalte, pentru cei patru Evanghelişti, apoi o turlă pentru Fecioara Maria şi încă una, cea mai înaltă, pentru Iisus Hristos. Când va fi gata aceasta din urmă, de 170 metri înălţime, Sagrada Familia va deveni cea mai înaltă biserică din lume.
La început mi s-au părut hidoase, ca nişte muşuroaie gigantice de furnici; viziunea lui Gaudi despre construcţii era aceea că ele trebuie să facă impresia unei părţi organice din natură. Mi s-a părut ciudată şi forma lor – entasis se cheamă curba lor parabolică – nu am mai văzut turle bombate, doar coloane până atunci, şi nici cu perforaţii … Gaudi nu s-a inspirat în forma lor din niciunul din turnurile construite de arhitecţii de până la el, se presupune totuşi că i-a venit ideea lor, văzând nişte turnuri din argilă din Tanger, iar la pinacluri (vârfurile turlelor) s-ar fi inspirat iarăşi din natură, de la forma plantei Sedum nicaeensis.
Mai târziu, tot uitându-mă la ele, mi-a plăcut faptul că-s aşa, mai aerisite, nu doar la propriu (gândindu-mă la perforaţiile lor), dar mai ales la ornamente, au doar câteva inscripţii ( Hosanna, Sanctus şi Excelsis) şi sus, un pinaclu decorat cu mozaicuri veneţiene policrome, iarăşi simboluri religioase – atributele episcopale (mitra, toiagul, inelul şi crucea).
Pentru a urca în turlă am plătit 2,50 euro la casa de bilete, împreună cu intrarea în biserică; nu se poate urca în turn fără să vizitezi biserica. Mi s-a cerut să precizez la ce oră vreau să urc, asta pentru a nu se crea aglomeraţie la lift; tichetul avea trecută ora urcării şi înainte de coada de la lift -totuşi, se formează şi acolo – ţi se verifică tichetul. Se urcă cu liftul, se poate cobori la fel sau pe scările în spirală. În fotografia de mai jos se zăreste scara în spirală, se poate observa o persoană îmbrăcată în portocaliu, care coboară.
Sus, spaţiul e mic şi mie mi s-a părut oarecum înfricoşător, neprietenos, nu am rămas prea mult. Am mai urcat şi în alte turnuri dar n-am avut nicăieri senzaţia asta, chiar trei luni mai târziu am urcat într-o campanilă din Veneţia unde am stat mai bine de o jumătate de oră, privind în patru zări, fără să simt că ameţesc – cum mi s-a întâmplat în turnul de la Sagrada Familia.
Am fotografiat ornamentele turlelor mai de aproape şi cartierul Eixample, care se vede foarte frumos de acolo de sus.
Apoi am continuat cu vizitarea bisericii şi a muzeului de sub ea, dar despre ele, data viitoare.
cade şi se sparge.
MicileVacante 