Vacanţă la Napoli – ultima zi şi concluzii

Dupa ziua petrecută la Pompeii despre care am scris mai demult aici, a venit şi ziua plecării. Deoarece aveam avion din Roma spre Cluj mai spre seară, de acasă plănuisem să rămân în Napoli până spre amiază ca să vizitez în acest timp Muzeul Naţional de Arheologie, unul din marile muzee ale lumii, specializate în artă antică.

Napoli, Muzeul Naţional de Arheologie

Însă, din cauza păţaniei cu trenurile din ziua sosirii la Napoli, care au făcut ca drumul de la aeroportul Fiumicino la Napoli să-mi ia  cam 8-9 ore, am preferat să mă întorc la Roma de dimineaţă, n-am avut chef să vizitez muzeul stresată la gândul că poate pierd avionul din pricina trenurilor.

Am luat de data asta un tren Intercity şi n-am avut nicio întârziere. În Roma, am profitat de orele rămase ca să revizitez două biserici dragi mie, dar despre asta altădată, la secţiunea Roma din blog. Spre Fiumicino am plecat  cu un shuttle bus luat de la gara Termini detalii transport aici, luat de pe Via Marsala, după ce am mâncat o pizza la pizzeria de vizavi de intrarea la metrou şi am mai pierdut timpul privind călătorii din gară.

Roma, imagini din gara Termini

Cheltuieli în ziua a şasea

-autobuz local Napoli: 1 euro

-tren Intercity Napoli-Roma: 22 euro

-pizza, îngheţate, apă: aprox. 9 euro

-shuttle bus Roma Termini – Fiumicino Aeroporto: 8 euro

Total: aprox. 40 euro

Cheltuieli totale vacanţă 6 zile la Napoli: aprox. 404 euro. E mult? Nu e mult, mai degrabă puţin. Cam atât, 400-500 euro, mă costă fiecare din vacanţele de 5-7 zile, neincluzând aici cheltuielile pe care le fac în aeroport după ce trec de controlul bagajelor şi nici cele făcute la shopping, când m-apucă, câteodată, dorul.

Concluzii vacanţă

E, într-adevăr, o zonă extraordinar de frumoasă, trebuie neapărat văzută.

Încă mi-au rămas multe locuri necălcate:

-Insula Ischia

-Reggia di Caserta- Versailles-ul Italiei – monument UNESCO

-Vezuviul

-Templele din Paestum – monument UNESCO

-Sorrento şi  de pe Coasta Amalfitană: Positano şi Atrani …

…iar în Napoli, Capri, Procida, am stat prea puţin şi n-am avut timp să văd tot ce-mi doream, aşa că trebuie să revin. De fapt, doar la Pompeii am fost satisfăcută de durata vizitei şi nu cred că aş reveni vreodată.

Aşa că, părerea mea,  e nevoie de cel puţin 10 zile pentru o vizită satisfăcătoare a tuturor obiectivelor turistice din zona Napoli.

Festivaluri şi sărbători tradiţionale în zona Napoli din Italia

Pentru iubitorii de tradiţii şi atmosferă de sărbătoare, am ales, din mulţimea festivalurilor şi sărbătorilor  tradiţionale – religioase sau laice din regiunea Campania,  trei dintre ele, care mi s-au părut mai interesante:

• Regata Istorică a Republicilor Maritime

Regata Istorică a Republicilor Maritime este o competiţie de conotaj, precedată de procesiuni ce evocă perioada istorică apusă, când cele patru oraşe-state medievale: Amalfi, Genova, Pisa şi Veneţia erau mari puteri maritime, uneori aliate în faţa duşmanilor comuni, alteori rivale.
Anual, prin rotaţie,  cele patru oraşe sunt gazdele acestei regate care are loc în prima duminică din iunie şi în anul 2012, ea se desfăşoară în Amalfi.

• Festivalul Ravello

Despre Festivalul Ravello, cunoscut şi sub numele de Festivalul Wagner am scris nu demult   aici.

Festivalul are loc în 2012 în lunile iulie-august-septembrie la Villa Rufolo din Ravello, pe Coasta Amalfitană, în sălile castelului medieval şi  pe o scenă amplasată spectaculos la marginea prăpastiei, într-o zonă a grădinii  renumită pentru impresionanta panoramă asupra golfului.

• Procesiunea Misterelor

În fiecare an primăvara, în Vinerea Mare,  pe insula Procida  are loc o procesiune religioasă numită Procesiunea Misterelor, când localnicii, îmbrăcaţi tradiţional, poartă care alegorice ce pun în scenă într-un mod artistic, momente din viaţa lui Hristos. Procesiunea se desfăşoară începând din nucleul istoric al insulei, Terra Murata şi până la portul Marina Grande.

Am scris în total 20 de articole despre vacanţa la Napoli şi în împrejurimi, un Cuprins al lor găseşti  aici.

Excursie pe Coasta Amalfitană (III)

De la Villa Rufolo am plecat spre Villa Cimbrone, celălalt important obiectiv turistic din Ravello. Drumul îţi ia  cam 15-20 de minute, trecând la început pe străduţe mai populate, cu prăvălioare ce vând ceramică tradiţională din zonă, apoi pe nişte drumeaguri mai liniştite. Atenţie la indicator, e destul de mic şi  dacă nu-l zăreşti poţi alege greşit drumul în intersecţii şi coborî spre Amalfi, prin livezi de măslini şi lămâi, fără a mai vizita Villa Cimbrone.

 

Villa Cimbrone: un castel medieval în mijlocul unei grădini luxuriante cu arbori şi flori, statui presărate pe alei, ici-colo mici temple şi pavilioane şi, cel mai important, o terasă de belvedere mărginită de sculpturi romane, deasupra prăpastiei, numită Terasa Infinitului. Astăzi, Villa Cimbrone este hotel, dar grădina ei e publică şi se poate vizita; intrarea costă  6 euro.

Ravello, Villa Cimbrone, grădina

Ravello, Villa Cimbrone, în grădină

Ravello, Villa Cimbrone

Ravello, Villa Cimbrone

Ravello, Villa Cimbrone, spre Terasa Infinitului

Ravello, Villa Cimbrone, Terasa Infinitului

Panorama spectaculoasa asupra golfului, de sus de pe Terasa Infinitului  conturul  ţărmului pare incredibil!

Ravello – Imagini de pe Terasa Infinitului de la Villa Cimbrone

Villa Cimbrone a fost vizitată şi locuită de o mulţime de personalităţi de-a lungul timpului, printre care Greta Garbo şi W. Churchill. Evident, şi despre panorama ce se deschide de pe Terasa Infinitului s-a afirmat că ar fi cea mai frumoasă din lume.

În Ravello ar mai merita vizitat şi Domul, eu nu am avut timp şi după cele vreo 30-40 de minute petrecute la Villa Cimbrone m-am îndreptat spre parcarea de unde am luat, din nou, autobuzul turistic pentru a mă întoarce în Amalfi. În Ravello am petrecut exact două ore, cam atât şi în Amalfi.

În postarea trecută am povestit pe unde m-am plimbat prin Amalfi; revenind din Ravello în Amalfi am luat din nou autobuzul SITA pentru a mă întoarce in Napoli. La înapoierea spre Sorrento, deşi am stat de data asta în autobuz pe partea stângă, adică tot pe partea dinspre mare – diferenţa e că ne-am întors pe banda de mers interioară, dinspre munte – priveliştea nu e nici pe departe la fel de frumoasă sau spectaculoasă ca cea de pe banda de mers dinspre mare. Poate eram şi eu blazată, după atâta frumuseţe.
Între Sorrento şi Amalfi, atât la dus cât şi la întors, autobuzul a fost aglomerat, s-a stat în picioare pe interval. Între Sorrento şi Napoli am fost doar câţiva în autobuz, pe unele segmente, chiar singură.

Cheltuieli în ziua a patra

Transport Napoli-Amalfi şi înapoi cu SITA: 6,80 euro
Transport Amalfi-Ravello şi înapoi cu autobuzul turistic: 6 euro
Intrări la obiective: 5 euro la Villa Rufolo, 6 euro la Villa Cimbrone
Îngheţată, suc, fructe: aprox. 6,20 euro
Total: aprox. 30 euro

Concluzii

O zonă extraordinar de frumoasă. M-am întors cu regretul că n-am avut timp să vizitez Positano şi că n-au circulat  vaporaşe (începeau să circule în anul 2010 doar spre sfârşitul lui iunie), ca să pot admira Coasta Amalfitană şi din vaporaş, mai ales că toate construcţiile din localităţile de pe coastă sunt întoarse cu faţa spre mare.

În opinia mea, trebuie cel puţin două zile pentru vizitarea Coastei Amalfitane. Ideal ar fi să găseşti cazare acolo sau în oraşele din apropiere (Sorrento sau Salerno), dar şi din Napoli se poate ajunge uşor şi costul călătoriei e neaşteptat de mic, cu autobuzul sau trenul. Totul e să ai cel puţin două zile la dispoziţie pentru Coasta Amalfitană.

Excursie pe Coasta Amalfitană (II)

Din Amalfi am plecat spre Ravello cu autobuzul turistic. Există şi autobuz normal, pleacă regulat la 30 de minute, dar se aştepta la coadă pentru el şi am preferat să-l iau, fără coadă, pe cel descoperit, ca să văd locurile prin care treceam în toată splendoarea lor;  nu era o diferenţă atât de mare de preţ: 6 euro cel turistic, 2,20 euro cel obişnuit (preţuri pentru drum dus-întors). Se merge pe şoseaua de pe coastă în acelaşi sens ( de la vest spre est) ca şi la sosirea în Amalfi,  prin urmare cine vrea să vadă marea ar fi bine să stea tot pe partea dreaptă, în autobuz.

Se trece întâi pe lângă o  localitate mică, Atrani, cu o arhitectură  pitorească…

Coasta Amalfitană, Atrani

…apoi se părăseşte şoseaua de pe coastă şi se pătrunde pe o vale, în urcare. M-am felicitat că am luat autobuzul descoperit, ai astfel o perspectivă de vis asupra văii, cu localităţi presărate între terase cultivate cu lămâi, măslini şi viţă de vie.

În urcare spre Ravello

Coasta Amalfitană, Scala

Cam 15 minute durează drumul şi ajungi în Ravello, mai demult o suburbie aristocratică a orasului Amalfi, mai nou oraş de sine stătător. Ravello, un oraş mai aproape de cer decât de mare cum spunea despre el romancierul Andre Gide, e vestit pentru panorama asupra golfului si localităţilor de pe Coasta Amalfitană, panorama despre care cunoscătorii spun ca ar fi cea mai frumoasă din lume, pentru liniste si atmosfera de relaxare. Dolce far niente e deviza celor ce vin să se  relaxeze aici, la fel ca pentru  întreaga coastă şi insulele din jur,  o deviză ce datează de multe secole: se spune că însuşi împăratul Augustus ar fi numit insula Capri  l’Isola del dolce far niente.

Ravello e  faimos pentru cele două vile, Villa Rufolo şi Villa Cimbrone, cele două obiective turistice principale, prin care s-au perindat  unii dintre cei mai vestiti artisti si politicieni ai lumii.

Villa Rufolo, este situată aproape de centru si de parcarea unde te lasa autobuzul.  Intrarea costă  5 euro.

 A fost construită în secolul al XIII-lea şi se spunea despre ea că are aproape tot atâtea camere câte zile are anul. Ca arhitectură, Villa Rufolo este o sinteză între stilurile islamic, sicilian şi normand; în secolul al XIX-lea i s-a amenajat o grădină în stil romantic cu ruine, plante exotice, chiparoşi şi pini. Dar atracţia principală a vilei este panorama extrem de romantică asupra golfului şi localităţilor Minori şi Maiori de pe coastă, cu pinul şi turnuleţele maure din apropierea grădinii.

Ravello, Villa Rufolo, grădina

Ravello, Villa Rufolo, turnuleţele maure şi pinul

Ravello, Villa Rufolo, panorama asupra golfului cu celebrul pin din dreapta

Ravello, Villa Rufolo, panorama asupra golfului şi a localităţilor de pe coastă

Ravello, Villa Rufolo, colonadă

Ravello, Villa Rufolo, grădina pe marginea căreia se instalează scena festivalului

În locul acesta din grădină se amenajează o scenă parţial suspendată deasupra prăpastiei, folosită pentru concertele din cadrul Festivalului Ravello – cunoscut şi sub numele de Festivalul  Wagner în memoria compozitorului care şi-a iubit mult reşedinţa de aici, unde a creat o parte din Parsifal – festivalul fiind principalul eveniment cultural din Ravello. Scenă e construită anume în acest loc pentru a pune în valoare panorama, considerată una din cele mai minunate din lume.

Villa Rufolo, scena improvizată pentru Festivalul Ravello, sursa: wikipedia, autor:Jeffmatt

Ravello Festival, 2009, Concertul inaugural – Sursa:youtube,autor:russogiovanni

Nefiind perioada festivalului, eu am avut parte doar de muzică de cameră, înregistrată, care provenea dintr-o cameră mai îndepărtată a vilei, am cercetat tenace prin toate cotloanele în căutarea sursei muzicii.

Vila şi mai ales grădina şi panorama mi-au plăcut mult. Am petrecut acolo cam 40 de minute.

În postarea următoare: Villa Cimbrone.

Strada mea cu-n singur bec

Să promovăm turismul în România:

Taxi -Strada mea cu-n singur bec;  sursa video: youtube, user: RepereVIP

Excursie pe Coasta Amalfitană (I)

A venit şi ziua a patra a  micii mele vacanţe petrecute la Napoli şi în împrejurimile lui dedicată excursiei pe Coasta Amalfitană (sau Coasta Amalfi), renumită ca fiind cea mai frumoasă şi spectaculoasă coastă a Italiei.

E inclusă în Patrimoniul cultural mondial  UNESCO.

Coasta amalfitană, Positano

Coasta Amalfitană se întinde între Peninsula Sorrento la vest şi Golful Salerno la est şi cuprinde 13 localităţi, cea mai din vest fiind Positano şi cea mai din est Vietri sul Mare  (între  Amalfi şi Salerno pe harta de mai jos).

Harta Coastei Amalfitane, sursa: goItaly autor: James Martin

Cum se ajunge pe Coasta Amalfitană

Te-ai aştepta să circule numeroase vaporaşe pe acolo, ei bine, în 2010 circulau  Metro del Mare şi Caremar, dar numai vara în sezonul de vîrf; la sfârşit de mai  când am fost eu, nu.

Circulau, în schimb, autobuzele SITA. Erau două rute spre Amalfi cu plecare din Napoli de la autogara Porta Immacolatella: una mai lungă, ce trecea prin Sorrento şi apoi parcurgea Coasta Amalfitană dinspre Positano spre Amalfi, cealaltă rută cu plecare din  Napoli era mai scurtă şi parcurgea Coasta Amalfitană în sens invers,  dinspre Vietri sul Mare spre Amalfi. Am ales-o pe prima, dorind să văd şi Sorrento şi Positano măcar din mersul autobuzului; acum, uitându-mă pe site-ul SITA nu găsesc ruta parcursă de mine, posibil să se fi desfiinţat între timp. Cu plecare din Sorrento există însă curse dese SITA pe Coasta Amalfitană şi înapoi în Sorrento. Cum din Napoli se poate ajunge la Sorrento cu trenul (cam două curse pe oră) pe linia Circumvesuviana, ai deja mai multe variante de-a ajunge pe Coasta Amalfitană din Napoli; din Sorrento rămânând însă doar SITA. Vorbesc de transportul în comun că, dacă mergi cu automobil propriu sau închiriat se schimbă socoteala, dar nu cred că se simplifică, gândind la locurile de parcare.
Însă, vorbind de tren, ai şi altă variantă de-a ajunge din Napoli pe Coasta Amalfitană: tren Napoli-Salerno şi din Salerno autobuz SITA spre coastă.

În privinţa costului transportului, am fost uimită cât de ieftin e să călătoreşti în zonă. Funcţionează în regiunea Campania un sistem integrat de transport  cu bilete comune atât pe tren cât şi pe autobuz care costă foarte-foarte puţin, pe mine biletul Napoli-Amalfi m-a costat 3,40 euro şi călătoria a durat 3-4 ore. Detalii despre bilete şi preţuri găseşti aici: UnicoCampania şi UnicoCostiera.

Sorrento văzut de pe şosea

Călătoria cu autobuzul SITA pe şoseaua de pe Coasta Amalfitană

Şoseaua îngustă şi sinuoasă, săpată în stâncă, trece cam la 50-100 metri deasupra ţărmului, unde prăpastia adâncă se prăvale în mare. Sunt cam 45 de kilometri generatori de senzaţii tari, mai ales dacă stai, ca mine, pe scaunul din faţa autobuzului, în dreapta şoferului, la geam. La un moment dat, în curbă, văd cum zburăm afară de pe şosea, în văzduh!… şi în clipa următoare ne prăbuşim în mare!

Prăpastia dintre şosea şi mare pe Coasta Amalfitană

…în imaginaţia mea… că şoferul, impasibil, conduce mai departe conversând cu vecina mea de scaun, o localnică guralivă ce fusese la piaţă în Sorrento. Mă minunez continuu cum roata autobuzului nu loveşte parapetul scund şi nu plonjăm în mare, oricum cred că trece  la mustaţă pe lângă el. Distracţie maximă când vine un autobuz SITA din sensul invers şi ne întâlnim într-o curbă…. Ce mai, am ajuns în Amalfi cu palmele umede.

Coasta Amalfitană – şoseaua deasupra mării

Peisaj pe Coasta Amalfitană

Mică plajă pe Coasta Amalfitană, în stânga o fortificaţie normandă

Frumuseţea peisajului care-ţi taie răsuflarea, bogăţia vegetaţiei mediteraneene, albastrul neverosimil al mării,  eleganţa şi rafinamentul arhitecturii construite în trepte din orăşelele ce-ţi ies în cale, şoseaua spectaculoasă, opririle în curbă când rămâi suspendat deasupra prăpastiei,  turnurile şi fortificaţiile normande presărate ici-colo, turnuleţele maure, toate acestea fac din călătoria cu autobuzul SITA pe Coasta Amalfitană o experienţă de neuitat.

Localităţile de pe Coasta Amalfitană

Plecând din Sorrento, un elegant oraş-staţiune turistică,  cea mai importantă localitate în drumul spre Amalfi este Positano, perla Coastei Amalfitane. Din păcate nu am avut timp să cobor acolo, din fericire şoseaua face atât de multe meandre din momentul în care îl vezi şi până dispare, că ajungi să-ţi faci o părere despre el. Oraşul construit în trepte, cam aceeaşi arhitectură elegantă şi rafinată ca şi în insula Capri, case cubice îndreptate cu faţa spre mare, cu linii simple şi arce sau arcade rotunde; predomină albul şi ici-colo câte o casă colorată, mai ales în roşu.

Positano

Amalfi, punctul final al călătoriei mele cu autobuzul SITA, unde şoseaua coboară până la ţărm, este un orăşel cu istorie: în Evul Mediu a fost un stat independent cu o flotă puternică, a decăzut apoi după cucerirea lui de către Pisa, alt stat maritim; a urmat apoi un tzunami în anul 1343 care a distrus portul şi partea de jos a oraşului, iar Amalfi nu a mai revenit niciodată la faima dinainte.

Amalfi, parcarea SITA

Plaja din Amalfi

Amalfi, vedere de pe dig

Amalfi, strada principală

În afară de plimbarea pe chei şi străduţele liniştite şi pitoreşti care continuă cu scări ce urcă pe uriaşele blocuri de piatră care flanchează portul, Amalfi are câteva obiective turistice: 

– Morile pentru fabricarea hârtiei din Valle del Mulini (Valea Morilor) şi Muzeul hârtiei, Amalfi fiind, secole la rând,  un centru al fabricării hârtiei, meşteşug învăţat de la arabi.

– Catedrala Sant’Andrea, într-un stil arhitectural predominant islamic-normand cu adăugiri ulterioare romanice, bizantine, gotice şi baroce; o faţadă policromă, mozaic bizantin pe frontispiciul superior,  o fermecătoare clopotniţa decorată în stil maur cu ceramică în două culori şi, cel mai valoros element, Curtea Paradisului – Chiostro del Paradiso, cu arcade impletite susţinute de coloane, considerată o bijuterie arhitecturală a sudului Italiei.

Amalfi, Catedrala Sant‘ Andrea, Curtea Paradisului

Amalfi, Catedrala  Sant’Andrea

Se spune despre Coasta Amalfi că e scumpă…o fi, dar fructele, îngheţata şi sucul proaspăt de portocale pe care le-am luat acolo mi s-au părut chiar ieftine.

Despre Ravello,  în postarea următoare.

Barcelona – La Boqueria

La pas prin Napoli

 În afară de turul oraşului cu autobuzul turistic,  în Napoli am mai petrecut patru seri, răstimp în care m-am plimbat mai ales prin zona centrală. Mi-ar fi plăcut mie, cum nu, să dau o raită prin cartierul Scampia, celebrul fief al Mafiei, dar parcă nu singură şi nu la acele ore, aşa că m-am mulţumit cu pitoreştile ultracentrale Cartiere Spaniole, zonă autentic napolitană, cu rufe întinse între ferestre de vizavi, cu prăvălioare modeste, aşa cum le ştiam eu din filmele neorealismului italian (Vittorio de Sica, Fellini, Visconti). O zonă similară,  cu specific local şi farmec, e şi cea alcătuită din Spaccanapoli(câteva străzi înguste şi drepte, în prelungire, care parcă despică oraşul în două), pieţele şi străduţele învecinate.

Napoli, Spaccanapoli

Napoli, Spaccanapoli

Napoli, străduţă din Quartieri Spagnoli

Napoli, străduţă ce urcă din Via Toledo în Quartiei Spagnoli

Lume colorată şi extreme la câţiva paşi  unele faţă de altele:

Am văzut şi gunoaie, nu era ăla Napoli şi nu eram eu  împăcată dacă nu le vedeam, nu?

Nu putea fi vorba de a vizita vreun obiectiv turistic seara, cele două mari şi importante muzee ale oraşului (Muzeul  Arheologic Naţional – una din cele mai mari colecţii de artă antică din lume  şi Galeria Naţională Capodimonte – o colecţie valoroasă de picturi) se închideau cam pe-atunci, la fel palatele şi castelele care m-ar fi putut interesa, aşa că am intrat doar la Galeria Umberto I, în Dom şi în Biserica Santa Chiaia. Restul clădirilor importante le-am privit de-afară. O arhitectură placută ochiului, predomină stilurile baroc, neoclasic şi renascentiste. Aceeaşi eleganţă, armonie şi bun gust cu care mă obişnuisem în toate oraşele italieneşti pe care le-am vizitat.

Napoli, Galeria Umberto I

Napoli, Galeria  Umberto I, pardoseala din marmură

Napoli, Castel Nuovo sau Maschio Angioino

Napoli, Palazzo Reale

Napoli, Teatrul San Carlo

Napoli, Piazza del Municipio

Napoli, Piazza San Gaetano

Napoli, Domul

Napoli, biserica Santa Chiaia

Napoli, Piazza Gesu Nuovo

Napoli, statuia lui Nil

Dar, mai presus de arhitectură, în Napoli m-au impresionat localnicii. Dacă  în celelalte importante oraşe ale Italiei vizitate, în zonele centrale gemea de turişti şi nu vedeai mulţi localnici (ex. Roma, Florenţa, Veneţia), în Napoli, dimpotrivă: seara în weekend, parcă toţi napolitanii ieşiseră pe străzi, mai ales pe cele două considerate de promenadă: Via Toledo şi Via Chiaia. Tineri, chiar mulţi adolescenţi în grupuri. Mi s-a părut că Napoli e, mai ales, un oraş al tinerilor, că are o populaţie preponderent tânără şi cu mult timp liber, probabil şi şomajul e mare acolo -spre deosebire de oraşele Toscanei, unde după-amiază am văzut mai ales oameni în vârstă ieşiţi la plimbare şi am rămas cu impresia că Toscana e o regiune cu populaţie îmbătrânită.

Napolitanii, în puţinele situaţii în care am avut de-a face cu ei, mi s-au părut extraordinar de calzi, săritori, prietenoşi, îţi oferă ajutorul chiar fără să li-l ceri.

Napoli, Via Toledo

Napoli, Via Toledo, conversaţie în mijlocul străzii

Napoli, Piazza Dante

În privinţa mâncării, Napoli mi s-a părut cel mai ieftin oraş din cele colindate în Italia, e drept că predomină mâncarea luată în mână şi înfulecată pe stradă; prietenii mei s-au întors nu de mult de acolo şi mi s-au plâns că au căutat mult până să găsească o osterie, o ceva unde să mănânce aşezaţi la o masă.  

Pizza marinara pe care o cumpăram eu zilnic de undeva dintre Via Toledo şi Piazza Trieste e Trento costa 1,50 euro şi era perfectă, aşa că am renunţat să mai caut Pizzeria istorică Da Michelle, unde aflasem că se stă seara la coadă şi se aşteaptă cam o oră ca să mănânci o pizza. Tot pe stradă am savurat şi populara baba, o variantă a savarinei noastre, fără frişcă însă. O altă specialitate napolitană pe care am încercat-o e tradiţionala grattachecca, o băutură ce constă din gheaţă răzuită  peste care se picură sirop – de cireşe amare, în cazul meu; băutura asta s-a inventat în antichitate, împăraţii romani aduceau gheaţa din Munţii Apenini.

De aici mi-am cumpărat eu Mozzarella di Bufala (adică de bivoliţă), Campania fiind renumită pentru acestă specialitate

Nu vreau să închei fără să subliniez că Napoli e un oraş al contrastelor: cartiere elegante şi luxoase pe de-o parte, sordide şi sărăcăcioase pe cealaltă. Pe cele elegante şi luxoase le-am văzut în turul cu autobuzul turistic, iar în zilele în care am plecat cu autobuzul SITA spre Pompeii şi spre Coasta Amalfitană, am trecut prin periferii mizere, îmi aminteau de periferiile Bucureştiului. De asemenea, zona din proximitatea gării e destul de murdară, cu prăvălii ce vând marfă ieftină, asiatică probabil, seamănă leit cu zona Gării de Nord.

Cheltuieli în ziua a treia şi în serile petrecute în Napoli

-transport Napoli-Procida dus-întors: 24 euro

-tur Napoli City Sightseeing: 22 euro

-ghid turistic tipărit, hartă: 10 euro

-mâncare în Napoli (inclusiv serile) : aprox. 24  euro.

Total: aprox. 80 euro.

Concluzii
Unul din cele mai frumoase oraşe văzute de mine şi, cu siguranţă, cel mai spectaculos! Nu e însă un oraş în care să simţi că te relaxezi, poate fi obositor (traficul, zgomotul, şantierele, păzitul buzunarelor şi genţii)  într-un sejur mai lung de 3-4 zile. Aş vrea să revin acolo după ce sunt finalizate noile staţii de metrou şi staţia de intrare în oraş pentru trenurile de viteză, staţii la care lucrează unii din cei mai mari arhitecţi ai lumii- arhitecta Zaha Hadid se ocupă de staţia de intrare a trenurilor de viteză, Napoli Afragola. Probabil voi vizita atunci, pe lângă cele două muzee importante şi cartierul Sanita, de asemenea impregnat de specific local, dar nu atât de periculos precum cartierul Scampia.

Barcelona – Grădinile de cactus Mossen Costa i Llobera de pe Montjuic

Grădinile de cactuşi Mossen Costa i Llobera sut printre cele mai mari grădini de cactuşi din Europa, întinzându-se pe o suprafaţă de 6 hectare. Cuprind aproximativ 800 de specii de cactuşi şi alte plante suculente, provenind din toată lumea.

Grădinile de cactus Mossen Costa i Llobera se găsesc pe pantele sudice ale dealului Montjuic şi sunt accesibile prin două intrări: fie de sus, de pe dealul Montjuic, în imediata apropiere a parcului Miramar şi a locului unde soseşte telefericul din port, fie undeva la baza dealului Montjuic, în partea dinspre port, de pe Ronda del Litoral. Datorită orientării pantelor spre sud şi a dealului Montjuic, în grădini soarele dispare după culme mai repede decât pe restul Montjuicului, prin urmare, dacă vrei să faci fotografii cu cactuşii la apus, ar trebui să fii acolo puţin mai devreme decât la ora apusului.

Mai jos ai locaţia exactă a grădinilor de cactuşi, pe hartă.

Napoli din autobuzul turistic

După cum scrisesem la sfârşitul postării anterioare, la întoarcerea de pe insula Procida în Napoli, m-am lăsat „agăţată” de City Sightseeing, care, ca din întâmplare, opriseră în faţa portului, deşi punctul de plecare al lor era în Piaţa Municipiului, lângă Castel Nuovo.

Nu sunt o adeptă a tururilor cu autobuzul turistic, nicăieri nu le-am mai practicat, dar pentru Napoli – în caz că stai acolo mai puţin de două-trei  zile – mi se pare o soluţie excelentă şi iată de ce: 

     Centrul istoric al oraşului Napoli aparţine patrimoniului UNESCO, dar e şi cel mai întins centru istoric din Europa – 1700 ha, imposibil să-l baţi cu piciorul într-o zi-două;

     Cu toată valoarea lui istorică (27 de secole de existenţă neîntreruptă), artistică şi arhitecturală, nu există în Napoli construcţii – capodopere de arhitectură consemnate în diferitele cărţi de istorie a arhitecturii pe care le-am consultat, prin urmare eu, interesată de istoria arhitecturii în primul rând,  mi-am dorit mai ales o privire de ansamblu asupra arhitecturii oraşului decât una de detaliu;

     Simbolul oraşului Napoli nu e, la fel ca în cele mai multe metropole ale Europei, o clădire sau un turn-monument, ci este panorama ce se deschide privitorului de pe colina Posillipo, având oraşul (cartierul de blocuri de pe colina Vomero) de-o parte, iar de cealaltă golful Napoli cu Vezuviul în fundal; şi dacă-ţi doreşti să vezi asta cu ochii tăi, trebuie să ajungi acolo; sigur, există autobuze, funicular, dar dacă stai rău cu timpul, ajungi la soluţia mea. Via Posillipo e o prelungire a centrului istoric, face aşadar parte  şi zona aceea din patrimoniul UNESCO;

     Când am fost eu acolo, Napoli era un mare şantier, se amenajau noi staţii de metrou şi se modernizau cele existente, era mult haos şi gălăgie cu care ai vrea, în vacanţă, să te confrunţi cât mai puţin posibil, prin urmare era de evitat metroul;
E mai relaxant să vizitezi un oraş cu „faima” oraşului Napoli în siguranţă, printre turişti străini asemeni ţie şi nu să fii tot timpul în alertă, să-ţi păzeşti buzunarele şi geanta.

Cam astea au fost motivele pentru care am ales City Sightseeing şi n-am regretat nicio clipă, a fost o experienţă peste aşteptări; traseele lor parcurg cele mai frumoase şi mai reprezentative străzi, pieţe, cartiere din oraş. Pentru cei ce preferă să închirieze o maşină (decapotabilă!) sau o motocicletă, recomandarea mea ar fi să urmărească exact traseele parcurse de autobuzul turistic- există o hartă pe site-ul lor, am link spre el mai jos.

Aici informaţii (harti, orar şi alte detalii), turul costă 22 euro pentru un adult; îţi ia de la 10,30 până la 17,30 să parcurgi toate cele 4 trasee fără să  cobori nicăieri, doar la capăt de linie, ca să treci în alt autobuz pentru următorul traseu. În caz că stai rău cu timpul (poate te-ai oprit totuşi ca să vizitezi ceva, sau pentru prânz), recomandarea mea e să renunţi la traseul marcat albastru deschis, cel mai scurt, cel de 45 minute. În niciun caz nu renunţa la traseele denumite Le vedute del Golfo şi  San Martino, trasee lungi, de 1,5-2 ore fiecare.

În traseul numit Le vedute del Golfo înţelegi de ce se spune Vedi Napoli e poi muori; tot drumul acela, la dus pe Riviera Chiaia, cu blocurile elegante în stil Art Nouveau sau Art Deco, vilele luxoase şi grădinile cu vegetaţie mediteraneană luxuriantă, apoi cele două locuri de belvedere de unde priveşti oraşul, golful şi Vezuviul, iar apoi drumul la întors pe ţărm, pe Via Posillipo şi apoi Via Caracciolo, trecând pe lângă Palazzo Donn’Anna şi Castel dell’Ovo în timp ce asculţi în căşti canţonete napolitane,  îţi lasă impresii de neşters. Napoli, după mine, are cea mai spectaculoasă, cea mai impresionantă amplasare din toate oraşele Europei. Unii spun că din lume. Asta trebuie neapărat să vezi când mergi la Napoli. Dacă te plimbi doar prin zona ultracentrală a oraşului,  pe Via Toledo şi alte câteva străduţe, mai vezi şi gunoaiele şi dai de traficul înnebunitor şi de zgomot, normal că devii frustrat  şi te intorci de acolo dezamăgit.

 

 

Fotografii făcute din autobuzul turistic am mai multe în postarea de anul trecut, Vedi Napoli e poi muori. Nu e uşor de făcut fotografii din mers, majoritatea celor cu care am venit din ziua aceea au în cadru şi cheliile înroşite de soare ale turiştilor ce se aflau cu mine pe platforma autobuzului turistic, plină la început, apoi, din ce în ce mai goală. Pe ultimul traseu -cel scurt, de 45 de minute- am fost singură sus pe platformă, e o senzaţie copleşitoare să priveşti de la înălţimea aceea oraşul. Tu singură şi Napoli care ţi se dezvăluie impresionant, stradă după stradă; ţin minte că am lăsat jos căştile, nu voiam decât să privesc.

Încă două cuvinte despre traseul numit San Martino care urcă pe colina Vomero – o zonă cu case deosebit de elegante, luxoase înconjurate de grădini cu vegetaţie mediteraneană – şi te duce la un punct de belvedere care îţi oferă o altă panoramă impresionantă asupra oraşului Napoli, de data asta mai de aproape decât de la Posillipo. Se vede clar de aici  Spaccanapoli(despică Napoli), crăpătura prin ţesătura stradală a oraşului. Şi în acest punct de belvedere, ca alternativă, se poate ajunge cu funicularul.

Napoli, panoramă de lângă mănăstirea San Martino

Spaccanapoli este strada îngustă şi dreaptă ce se poate sesiza din colţul dreapta jos al fotografiei de mai sus spre grupul de blocuri înalte din umbră.

Scuze pentru calitatea fotografiilor, ce să-i faci…cameră foto nouă, fotograf neîndemânatic şi multă, prea multă cremă de protecţie solară avută la îndemână.

Memorabil tur. Dar, în Napoli am umblat mult şi pe jos, acolo mi-am petrecut toate serile, patru la număr, despre care voi relata în postarea următoare.