O nouă donaţie pentru a salva Roşia Montană

Anunțuri

Cimitirul Hajongard – Câteva morminte ale personalităţilor scenei clujene

În Cimitirul Hajongard, considerat un panteon al Transilvaniei, nu există, la fel ca în Cimitirul Bellu, alei ale scriitorilor sau artiştilor, aici  personalităţile au fost înhumate amestecat, pe întinsul întregului cimitir. Mai mult,  nu există nici măcar o listă a lor şi o hartă a cimitirului, astfel încât descoperirea câte unui mormânt sau monument ce-ţi aminteşte de o mare personalitate clujeană ţine, de obicei, de hazard.

A trecut ceva timp de când v-am arătat câteva morminte ale personalităţilor clujene ( aici şi aici) şi cum între timp am mai făcut câteva incursiuni prin Cimitirul Hajongard înarmată cu camera foto, m-am gândit să vă arăt şi vouă câteva descoperiri din sfera teatrului, operei şi cinematografului.

Dimitrie Popovici – Bayreuth (1860-1927) – al doilea director al Operei Naţionale din Cluj – a condus Opera între anii 1920-1927 (înaintea lui, pentru o perioadă scurtă a organizat lucrurile şi le-a condus primul director, Constantin Pavel); Popovici Bayreuth a fost concomitent şi directorul Conservatorului din Bucureşti.  În acei ani, Bucureştiul încă nu avea Operă de Stat, aceasta s-a înfiinţat mai întâi la Cluj  în sediul Teatrului Maghiar construit cu puţin timp în urmă, în perioada austro-ungară. Dimitrie Popovici Bayreuth a fost o personalitate artistică de talie europeană, el cânta pe marile scene ale Europei (Weimar, Bayreuth, etc.), în Cluj a cântat foarte puţin, ocupându-se aici mai mult de probleme organizatorice: repertoriu, cooptarea de interpreţi şi dirijori renumiţi. Deschiderea festivă a Operei Române din Cluj a avut loc imediat după numirea lui ca director cu spectacolul Aida şi a fost o mare sărbătoare culturală pentru locuitorii Clujului, martorii vremii povesteau că, de la personalităţile oraşului aşezate în fotolii şi până la ultimul student de la balcon, toată sala a fost extrem de emoţionată  şi entuziasmată.

Hajongard mormant Dimitrie Popovici Bayreuth

Mormântul lui Dimitrie Popovici – Bayreuth

Este un mormânt interesant, original, nu am mai văzut o atât de masivă urnă sau vază, amplasată pe mijlocul  unui  mormânt. Pare cam părăsit, însă.


Janovics Jeno
este considerat cea mai mare personalitate teatrală maghiară din Transilvania  secolului al XX-lea (actor, regizor-peste 1000 de spectacole, critic şi istoric de teatru, director al Teatrului Maghiar în două rânduri); în plus, el a înfiinţat şi condus între 1914-1920 în Cluj studioul cinematografic Transilvania care la ora aceea rivaliza cu cel din Hollywood şi studiourile pariziene; a regizat şi produs 48 de filme, la studioul lui  şi-a făcut ucenicia şi Michael Curtiz, regizorul ce a devenit ulterior celebru cu filmul Casablanca.
Este înmormântat în Cimitirul Hajongard din Cluj împreună cu soţia lui, actriţa Poor Lili,   în mormântul din dreapta fotografiei de mai jos, cel din din piatră  albă cu urnă la cap.

Hajongard mormant Szentgyorgyi Istvan Kovacs Gyorgy

Mormintele  Szentgyorgyi Istvan şi Kovacs Gyorgy – stânga şi al lui Janovics Jeno – dreapta

În partea stângă a fotografiei de mai sus se află un alt mormânt – cel cu piatră funerară neagră, din marmură, în care sunt înhumaţi Szentgyorgyi Istvan (1842-1932) actor de teatru,  Institutul de Teatru din Târgu-Mureş îi poartă numele şi Kovacs Gyorgy actor de teatru (Cluj şi Târgu-Mureş) şi film; el a jucat în filme româneşti  predominant istorice primind de obicei roluri de nobili maghiari  (Pădurea spânzuraţilor – Liviu Ciulei, Serata, Dacii, Mihai Viteazul, Serbările galante).

Un foarte frumos mormânt are Nicolae Bretan (1887-1968),  solist, compozitor, regizor şi director al Operei Române din Cluj. El a preluat ca director  sediul Operei Române de la maghiari când Opera română din Cluj s-a întors acasă, după anii refugiului la Timişoara. Nicolae Bretan susţinea că numele lui de familie ar fi fost maghiarizat în perioada ocupaţiei, că în realitate acesta ar fi fost Brătianu.

Hajongard mormant Nicolae Bretan

Mormântul lui Nicolae Bretan

Şi în final vă mai arăt un monument în stil istorist, construit de arhitectul oraşului Cluj, Pakey Lajos,  la o răspântie din Cimitirul Hajongard pentru actriţa Keler Ilona, moartă de tânără în 1880,  care, se pare, fusese iubită mult de public.

Keler Ilona Hajongard

Mormântul Keler Ilona construit de arhitectul Pakey Lajos

Mărul catalan al discordiei

Gaudi şi Domenech i Montaner sunt azi cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai modernismului catalan în arhitectura Barcelonei. În stilul Modernista (modernism catalan) a lucrat însă o întreagă pleiadă de  arhitecţi, nu doar aceştia doi. Unul dintre ei a fost Puig i Cadafalch,  dintre ale cărui case am fotografiat  Casa des Terrades şi Casa Amatller.

Casa des Terrades este  cunoscută şi sub numele de Casa de les Punxes (punxes= vârfuri, ace, spini – aluzie la turnurile ascuţite). Se află pe Avinguda Diagonal la numărul 416 şi este, de fapt, un bloc cu apartamente de închiriat, cu şase faţade exterioare.

Casa Teraddes Barcelona

Casa Terraddes (Casa de les Punxes)

Ce ziceţi de castelaşul ăsta?

Mai jos, faţada fotografiată mai de aproape. Se observă pereţii exteriori din cărămidă şi dantelăria decorativă florală în piatră de la balcoane, elemente specifice modernismului catalan.

Casa Terrades Barcelona

Casa Terrades – faţada Modernista

Şi iată, mai jos şi capiteluri de coloane  decorate cu flori,  sursă de inspiraţie obsesivă  pentru stilul Art Nouveau.

Casa Terrades Barcelona

Casa Terrades – capiteluri florale moderniste

Nu mi-a plăcut Casa Terrades. Turnuleţele acelea de colţ parcă-s din alt film – din altă arhitectură, în orice caz. Nu-mi place combinaţia de dantelărie florală laborioasă în piatră  cu turnuleţe ornate ce vor să sugereze un castel medieval în plin oraş; după dimensiuni, Casa Terrades ar aduce  a castel.  Mie îmi pare o struţo-cămilă dichisită.


Casa Amatller,
cealaltă casă,  se află pe Passeig de Gracia, lipită  de Casa Batllo a lui Gaudi. Îţi sare în ochi frontonul neobişnuit, în trepte, îmbrăcat în ceramică de culori diferite, cu model decorativ.

Casa Amatller

Pe faţada considerată de criticii vremii drept un trimf al artelor decorative s-au folosit, pe lângă plăci de ceramică şi sgraffito, feronerie, sculpturi şi ornamente în piatră.

Casa Amatller

Se pot distinge două tipuri de ferestre la Casa Amatller: unele de inspiraţie neogotică (arc frânt sau în acoladă, trafor)  şi celelalte, probabil neorenascentiste.

Casa Amatller, detalii pe faţadă

Casa Amatller, fereastră

Casa Amatller, dantelărie în piatră

Cam ciudată  ca formă şi prea încărcată cu ornamente Casa Amatller, după gustul meu. Şi, în orice caz, proximitatea Casei Batllo, o capodoperă de-a lui Gaudi şi a modernismului catalan,  o dezavantajează.


La Manzana de la Discordia

Casa Batllo construită de Gaudi, Casa Amatller construită de  Puig i Cadafalch şi  Casa Lleo Morera construită de Domenech i Montaner  (situată pe acelaşi trotuar, la câţiva zeci de metri de primele două) luate împreună formează un grup de case supranumit de barcelonezi La Manzana de la Discordia sau Mărul Discordiei… amplasate atât de aproape una faţă de alta, inevitabil ajungi să le compari.

Care-i mai frumoasă dintre casele celor trei arhitecţi modernişti – posibil rivali, construite în cam aceiaşi ani?… care arhitect merită mărul de aur?

Spitalul Sant Pau din Barcelona

Spitalul Sant Pau este cel mai mare complex arhitectural în stil Art Nouveau din întreaga Europa, iar pentru Barcelona, una din cele mai reprezentative creaţii de arhitectură Modernista (sau modernism catalan,  varianta catalană a Art Nouveau-ului, stilul apărut la începutul secolului al XX-lea).

A fost proiectat, construit şi decorat  între anii 1905-1930 de arhitectul Lluis Domenech i Montaner  urmat de fiul său, Pere Domenech i Roura, stilul arhitectural al acestuia din urmă fiind mai auster şi mai lipsit de ornamente decât cel al tatălui, mai curând un stil eclectic. Împreună cu cealaltă operă de arhitectură importantă a lui Lluis Domenech i Montaner  şi anume  Palatul Muzicii Catalane – tot din Barcelona, Spitalul Sant Pau face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Pe un teren pătrat de 13  hectare aflat în cartierul Eixample, Domenech a conceput spitalul în stil pavilionar, ca o reţea compusă din  48 de clădiri orientate oblic faţă de arterele principale din cartier, pe axa nord-sud, între pavilioane proiectând grădini cu alei şi arbori.  Ca spaţiu alocat per pat,  Spitalul Sant Pau  a depăşit orice  standarde europene, fiecare bolnav având un  total de  145 mp alocaţi  (aici intră, fireşte, şi grădina).

Pavilioanele, care comunică între ele prin tuneluri subterane (unde sunt amenajate culoare pentru deplasarea bolnavilor şi personalului şi spaţii pentru servicii auxiliare), sunt construite din cărămidă, cu spaţii interioare largi şi luminoase, Domenech demonstrând şi la acest proiect preocupările sale pentru raţionalism (materiale noi, moderne şi uşoare şi orientarea spre sănătatea şi nevoile omului) şi funcţionalism (pavilioanele precum şi corpurile diferite dintr-un pavilion din Spitalul Sant Pau nu prea seamănă unul cu altul, sunt concepute după funcţia pe care fiecare trebuia s-o îndeplinească), la fel ca la Palatul Muzicii Catalane.

Caracteristic pentru modernismul catalan, formele pavilioanelor şi ale ornamentelor sunt mai ales curbilinii.

În viziunea lui Domenech, religia, natura, arta şi culoarea  au calităţi vindecătoare şi ar scurta  convalescenţa bolnavilor internaţi în spital, astfel că pavilioanele sunt bogat decorate atât la interior cât şi la exterior, arhitectul lucrând cu câţiva sculptori şi decoratori pricepuţi ai vremii. Ca ornamente, Domenech a folosit  plăci de ceramică, mozaic,  statui, diverse ornamente sculptate în piatră de Montjuic, vitralii; multe din ornamente reprezintă  simboluri religioase sau heraldice, altele sunt florale. Stilul de decoraţie al lui Domenech este de  inspiraţie – probabil – mudejar (combinaţia de cărămidă cu ceramică, de pe faţade).

Spitalul Sant Pau a funcţionat neîntrerupt de la deschidere, în ultimii ani fiind completat spre marginea lotului  cu  pavilioane care aduc, ca imagine,  a  spital contemporan.

Recent, spitalul  a intrat într-o restaurare de lungă durată. Se poate totuşi vizita câte ceva  în cadrul unui tur ghidat  sau intrând pur şi simplu pe aleea ce duce la capela din incintă (e o altă intrare decât cea pentru turul ghidat) şi înaintând până  unde e permis. Recomand această variantă, eu  am participat la un tur ghidat de o oră (10 eur) în primăvara anului 2011 şi am fost destul de decepţionată, se  promite pe site-ul oficial al spitalului vizitarea a două pavilioane – speranţa mea era că unul e cel principal – ei, aş! nici vorba, se vizitează un pavilion mititel pentru primirea bolnavilor din afara spitalului  şi un salon de bolnavi  plus sala de vizită pentru  aparţinători,  aflată lângă salon. Cam puţin, în rest doar turuială de istorie şi organizare spitalicească, nici măcar o plimbare pe alei, printre celelalte pavilioane.

Ca organizare de spital, mi-e cam greu să înţeleg de ce e considerat Spitalul Sant Pau o aşa mare realizare (exceptând confortul bolnavilor)  şi se insistă pe asta în timpul turului ghidat, cu siguranţă în Europa mai erau destule spitale de tip pavilionar dacă până şi în Cluj exista deja, finalizat tocmai pe când  începea Domenech construirea lui din Barcelona. Atâta tot că în Cluj se optase pentru o variantă a sistemului spitalicesc pavilionar şi anume pentru sistemul spitalicesc insular, alcătuit din mai multe clădiri autonome într-o incintă, clădiri care nu comunică prin subsoluri, ceea ce mie mi se pare că era de  preferat, să nu uităm că lucrurile astea se petreceau acum mai bine de un secol şi în acele vremuri bântuiau molimele, nu apăruseră încă antibioticele. Însă, tot în Cluj şi tot construit înaintea celui din Barcelona, Spitalul de Neuro-psihiatrie  este tot pavilionar (neuro-nebunia nu se ia de la uom la uom) şi totuşi nu organizează nimeni aicea tururi ghidate, chit că poate ar fi palpitante, oricum nu sunt atât de mulţi turişti pasionaţi de arhitectură interesantă pe lume, cât de uoameni interesanţi – chiar şi din multe bloguri de turism înţelegi că asta e muult mai important pe lume şi se călătoreşte ori că nu-ţi place acasă, ori ca  să cunoşti uoameni faini sau  „interesanţi”.

Revenind la vizita mea la Spitalul Sant Pau: nu pot să spun că mi-au plăcut clădirile din punct de vedere al  arhitecturii, chiar dacă-s gândite funcţional, au un aspect greoi cele mai multe din ele, iar cele câteva zvelte par mai ciudate,  cu forme alambicate, cu multe sculpturi şi pinacluri şi nu-mi plac nici atât.

Însă coloritul clădirilor m-a încântat, e multă cărămidă şi culorile ornamentelor sunt plăcute în combinaţie cu cărămida. Mozaicul de pe acoperişuri mi s-a părut vesel, mi-au plăcut şi câteva  ornamente de pe faţadă, mai ales cele în piatră de Montjuic.  Şi chiar câteva timpane decorate cu ceramică.

Şi mi-au plăcut portocalii de pe alei, plini de fructe – eram la sfârşit de martie. Despre arhitectura peisajeră a grădinii  nu am reuşit să-mi fac o părere, totul era un şantier.

Vă las în compania pozelor făcute cu zoom maxim, noroc cu camera mea foto bunicică, am vârât-o prin ochiurile plasei ce îngrădea zona şantierului şi am pozat tot ce s-a putut. Nu stiu dacă mă voi reîntoarce în Barcelona vreodată, dar dacă se va întâmpla, probabil că voi dori  să vizitez la modul serios Spitalul Sant Pau.

Palatul Muzicii Catalane din Barcelona

Am ezitat mult înainte de-a scrie acest articol, nu mă pot decide ce contează pentru mine mai mult privind Palatul Muzicii Catalane din Barcelona: cele două elemente constructive (luminatorul-cupolă şi ferestrele laterale ale sălii de concert) superbe, unice şi de senzaţie sau faptul că ele aparţin celei  mai kitsch decorate clădiri în care am intrat vreodată.

Barcelona Palau Musica Catalana exterior

Palatul Muzicii Catalane, faţada

Palatul Muzicii Catalane se află pe lista patrimoniului UNESCO, la pachet cu  Spitalul Sant Pau tot din Barcelona, ambele construite de acelaşi arhitect, Lluis Domenech i Montaner, palatul fiind considerat  de mulţi drept cea mai (sau una dintre cele mai…) reprezentativă operă de arhitectură a modernismului catalan (Art Nouveau catalan).

Barcelona Palau Musica Catalana casa bilete

Fosta intrare în Palatul Muzicii Catalane – se pot vedea mozaicurile trencadis

Palatul a fost construit între 1905-1908, în aceeaşi perioadă în care Gaudi construia în Barcelona Casa Batllo, Casa Mila şi Parc Guell; la decorarea lui a contribuit toată „floarea” modernismului catalan, mai puţin colaboratorii lui Gaudi. Ca proiect arhitectonic, palatul a adus sau îmbunătăţit multe inovaţii în arhitectura vremii:  începuturile peretelui-cortină, structura de rezistenţă din oţel şi spaţiul mare,  deschis, din interior, acestea fiind motivele principale ale recunoaşterii valorii lui şi includerii în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea se află în vechiul cartier  La Ribera din centrul Barcelonei – străduţe înguste şi întortocheate. Faţada are multe şi exuberante detalii decorative (sculpturi, coloane îmbrăcate în mozaic atât la parter cât şi la unul din nivelurile superioare), din păcate ele se pot greu observa de jos din stradă – cu excepţia mozaicurilor trencadis de la parter din zona fostei case de bilete şi a fostei intrări în palat – asta  datorită locului strâmt şi imposibilităţii de-a te afla la o distanţă şi un unghi potrivit pentru a privi şi fotografia.

Barcelona Palau Musica Catalana galeria coloane

Galeria cu coloane îmbrăcate în trencadis

Undeva sus, deasupra coloanelor, se află busturile compozitorilor Bach, Beethoven şi Palestrina,  ceva-ceva se vede de jos, din străduţa Carrer de Sant Pere Mes Alt, dacă te lipeşti de zidul casei de vizavi. Puţin mai jos de busturi şi de galeria cu coloane îmbrăcate în trencadis, pe colţul clădirii, se află o sculptură impozantă în piatră albă, o alegorie inspirată dintr-un  cântec popular catalan.

Barcelona Palau Musica Catalana exterior

Palatul Muzicii Catalane

De ce ai îngrămădi pe faţadă atât de multe detalii dacă ele nu pot fi satisfăcător privite? Dar sigur, la momentul când îmi puneam această întrebare,  încă  exista speranţa de-a le privi cumva din interior, măcar acele coloane cu mozaic de sus, că doar aşa se lăudaseră,  cu turul lor ghidat.

La exteriorul palatului – în concluzie, nu mi-a plăcut nimic, ba, de fapt, mi-a displăcut  aproape totul. Excesiv, greoi şi neatractiv.

Alături de palatul vechi s-a mai construit în ultimele decenii o nouă aripă, n-ai zice că-s împreună după stil, doar coloritul e similar.

Barcelona Palau Musica Catalana si Petit Palau

Ca să vizitezi palatul înăuntru ai de ales între două variante: să mergi la un concert ori spectacol,  sau să te înscrii la un tur ghidat, vizita individuală în Palatul Muzicii Catalane fiind imposibilă. Iniţial am vrut să-mi iau bilet la un spectacol de flamenco, anume pentru asta mi-am şi luat cazarea la doi paşi, pe Via Laietana, să mă pot întoarce repede şi în siguranţă noaptea,  dar ulterior m-am lăsat -naiv- dusă de nas de o promisiune de-a lor cum că la turul  ghidat te duc şi prin săli în care nu ai acces altfel… da, te duc într-un amfiteatru modern în care în jumătate din timpul de 55 de minute cât durează turul lor ghidat, ţi se proiectează un filmuleţ despre istoria clădirii, ce mari cântăreţi au cântat acolo şi cât au fost ei de teatral-încântaţi de experienţa asta.

Se intră în  Palat nu prin vechea intrare proiectată de arhitect, ci prin foaier, care arată ca în poza de mai jos – excesiv de decorat, dar te pregăteşte pentru ce va urma.

Foaierul Palatului Muzicii Catalane

După filmuleţ ne-au dus, aproape încolonaţi, spre sala de concert.

Scara ce urcă din foaier

Pe scară nu te poţi opri niciunde, m-am simţit cumva ca un deţinut pe drumul de la celulă spre sala de  interogatoriu,  nu poţi fac un pas lateral de pe scară în holurile de la nivelurile superioare, trebuie să umbli după ghid. Nici vorbă de privit îndeaproape coloanele îmbrăcate cu trencadis din galeria de care spuneam mai sus, ni le-a arătat de departe şi asta a fost tot. Din păcate nu am putut fotografia mult că nu era voie, dar am rămas cu impresia unor orori decorative aflate în toată zona scărilor şi holurilor prin care am trecut. Restul timpului l-am petrecut ascultând alte poveşti şi laude, stând pe fotolii în sala de concert, începând cu parterul şi continuând apoi la cele două niveluri superioare, pentru alte reprize. Ni s-a promis o demonstraţie de acustică excelentă, n-a fost să fie.

După cum spuneam, cupola răsturnată, din sticlă, care joacă rolul unui luminator uriaş,  central, decorată cu vitralii  în stil Art Nouveau,   mi s-a părut extraordinară şi de senzaţie. Merită şi doar pentru atâta să vizitezi palatul. Centrul cupolei e galben auriu iar spre margini, unde-s chipurile de îngeri, predomină albastrul, probabil pictorul-decorator Antoni Rigalt, care-a conceput-o,  a vrut să  sugereze cerul cu soarele în mijloc, ceea ce pentru un luminator aşezat exact deasupra săli de concert mi se pare mai mult decât potrivit.

Cupola, privită de sus, de la ultimul nivel

Cupola e mai de efect dacă o priveşti  de sus de tot, de la nivelul al doilea, de jos din stal pare aplatizată. Pozele sunt aşa cum sunt, luate pe furiş, de la nivelul şoldului.  Nici pe site-ul oficial  nu au cine ştie câte poze din interiorul palatului, ştiu ei de ce.

Detaliu din vitraliile luminatorului în formă de cupolă răsturnată

Tot de senzaţie e şi faptul că sala e luminată natural, probabil seara, la spectacole,  nu e acest lucru atât de vizibil, dar mie mi s-a părut fantastic să ai lumină naturală atât de sus,  prin cupolă, cât şi din spatele scenei şi de pe laterale,  prin ferestrele mari, decorate şi ele cu vitralii de inspiraţie vegetală. Ai  o senzaţie de deschidere.  Abia într-o asemenea sală îţi dai seama că în restul sălilor de spectacol în care ai stat toată viaţa erai ca într-un cavou, ca într-un buncăr uriaş.  Sala de concert a Palatului Muzicii Catalane este singura sală de spectacole din Europa luminată natural.

Ferestrele laterale ale sălii de spectacole din Palau de la Musica Catalana

În rest, decoraţii încărcate, obositoare şi kitsch. Pe tavan, mii de trandafiraşi, unul lângă altul, citisem undeva că numărul lor e egal cu numărul scaunelor de la cele trei niveluri,  însumate.

Fragment din tavanul sălii de spectacole de la Palau de la Musica Catalana

La scenă, de-o parte şi de alta – acolo unde ar trebui să se strângă cortina, sculpturi impunătoare în piatră albă (Valkirii şi  busturi de muzicieni)…

Sala de spectacole de la Palau de la Musica Catalana, vedere spre scenă.

iar pe scenă – în spate –  „muze” jumătate sculpturi, jumătate mozaicuri trencadis:

„Muzele” jumătate sculpturi, jumătate mozaicuri trencadis de pe scena Palatului Muzicii Catalane

Aceste „muze”, deşi sunt considerate cele mai de valoare sculpturi din toată clădirea, după mine sunt kitsch curat, pentru că nu au ce căuta acolo  pe scenă, au deturnat astfel rolul, sensul scenei, privirea spectatorului fiind inevitabil atrasă de ele şi nu de artiştii ce vor evolua în faţa lui, artişti care,  probabil,  rar o să fie mai atrăgători vizual decât „muzele”, dar nah…mai trebuia ca nişte artisti catalani să se ecsprime şi deja tot restul sălii de la tavan la pardoseală, plus scările şi holurile, fiecare centimetru  era acoperit de opere decorative.

Evident, am regretat că nu am ales varianta „spectacol” pentru a vizita interiorul, mă gândesc că la un spectacol cu o pauză, cât de mică, ai posibilitatea să te plimbi puţin pe acolo, să examinezi  ce şi cum, mi-ar fi ajuns şi 10 minute, mă mişc repede.  Pentru cei ce aleg varianta asta, e bine de ştiut că pe site-ul oficial al Palatului Muzicii Catalane se pot cumpăra online bilete, dar alegând locul în sală e de reţinut că acolo unde scrie fără vizibilitate sau cu vizibilitate redusă, aşa şi e. Există nişte stâlpi incredibil de groşi şi în spatele lor sunt scaune;  la un concert e mai puţin important că nu vezi decât a zecea parte din scenă, dar la un spectacol de dans,  contează.

În ultimele zile ale lunii decembrie, prin tradiţie, concertează corul istoric  Orfeu Catala, pentru care a şi fost construit Palatul Muzicii Catalane, acum mai bine de un secol. Cu siguranţă e un concert emoţionant, aşteptat atât de barcelonezi cât şi de turiştii ce se află în Barcelona la sfârşit de an.

În concluzie: Şi la interior, exceptând superbul luminator-cupolă şi ferestrele laterale, mi-a displăcut totul, ca şi la exteriorul clădirii. Unii ar putea spune că acesta e modernismul catalan, excesiv de decorat şi că Palatul Muzicii Catalane din Barcelona reflectă gustul vremii şi spiritul locului, sau că nu toţi avem aceleaşi gusturi. Eu le răspund că da, poate, dar în exact aceiaşi ani, tot în Barcelona şi în acelaşi stil arhitectural şi decorativ  numit  modernism catalan, Gaudi şi colaboratorii săi au construit şi decorat Casa Batllo, Casa Mila şi Parcul Guell şi cu asta am spus tot ce aveam de spus în privinţa Palatului Muzicii Catalane din Barcelona.

Vizitaţi acum zonele din România programate pentru exploatarea gazelor de sist (fracturare hidraulica a rocilor)!

Pe sub perdeaua de fum compusă din  sinucideri kitsch şi din plagiate grosolane (aş zice „din ambele tabere” dacă n-aş fi convinsă că, de fapt, taberele-s altele, nu PDL şi USL,  ci ei, politicienii –  o tabără  şi noi, prostimea, populimea –  alta, însă va mai trece timp până când noi, populimea vom conştientiza lucrul ăsta), trecu, neobservată, hotărârea Senatului de-a respinge propunerea de interzicere a exploatării gazelor de şist în România.  Nici n-avea cum să fie sesizată, de vreme ce marile cotidiene au ignorat-o, deh, ce aşteptări poţi avea şi de la giurnaliştii ăstia, de vreme ce nu noi  populimea îi plătim, că nu cumpărăm ziare pe hârtie şi nici nu dăm click pe enervantele lor reclame de pe site-uri.

De-abia pe Hotnews şi pentru scurtă vreme  am găsit informaţia despre decizia de la Senat, aşa că m-am gândit că ar fi util să ştiţi şi voi care zone din România sunt programate pentru exploatarea gazelor de sist, ca tot e vremea marilor vacanţe şi dacă nu aţi vizitat  zonele vizate, s-o puteţi face cât de repede, până mai aveţi unde merge. Zilele trecute, micul Titulescu, intervievat fiind asupra subiectului, a răspuns că se va lua o hotărâre definitivă asupra acestei probleme  în decembrie, la iarnă adică, după alegerile din toamnă. Că, nu-i aşa? populimea trebuie să  meargă la vot liniştită şi neinfluenţată de asemenea mizilicuri.


V
ă dau mai jos lista zonelor în cauză, conţinută în propunerea de interzicere a exploatării gazelor – cea respinsă de Senat. Poate nu ar strica să popularizaţi această listă, turismul, mai ales în vremurile astea,  intereseaza pe mulţi. Că -nu-i aşa?-  când s-o faci, dacă nu atunci când  e vară,  cald afară,  sau altfel zis, vara când nu-i ca iarna.

Zonele programate pentru exploatarea gazelor de şist prin metoda fracturarii (fisurării) hidraulice a rocilor

Judeţul ARAD

ADEA
CURTICI

Judeţul BIHOR

BAILE FELIX
TRIA
TULCA
VOIVOZI

Judeţul CONSTANTA

ADAMCLISI
CAPIDAVA
COSTINESTI
EFORIE
VAMA VECHE

Judeţul TIMIS

BILED
BUZIA
CRAI
PARA
PAULIS
PERIAM

Judeţul TULCEA

BABADAG
MACIN

Judeţul VASLUI

BARLAD


C
u ocazia asta, văzând zona Voivozi pe listă ( hmm… calculez distanţa dintre Cluj şi Voivozi… ştiţi cum se spune, de ce ţi-e frică, până la urmă tot nu scapi şi mie mi-e frică de cutremure şi vorba ailaltă, nu mă duc eu la el, la Bucureşti, poate vine cutremurul la mine),  cu ocazia asta  deci,  mi-am amintit de drumurile mele prin această superbă zonă, aflată la graniţa dintre judeţele Bihor şi Sălaj şi mai ales un drum cu maşina făcut  prin 1992-93, la întoarcerea dintr-o călătorie în  Germania.

Da, am făcut şi „călătorii” în străinătate, nu doar „turism”. De data asta, ne duseserăm (soţul meu şi cu mine)  să ne cumpărăm o maşină din Germania. Fireşte, cu ocazia asta  am vizitat Valea Rinului, oraşele Frankfurt şi Wiesbaden precum şi o mulţime de orăşele şi staţiuni turistice, dar scopul principal fusese cumpărarea unei maşini, de aceea, în amintirea mea, aceea a fost „o călătorie”  în străinătate, mai ales că drumul, călătoria în sine, în special cea  de întoarcere ocupă un loc important în amintirile mele. Plecaserăm, soţul meu şi cu mine,  cu maşina mea şi ne întorceam acum cu două, „a mea” şi „a noastră”, cum ar veni. Înnoptaserăm undeva prin Cehoslovacia, într-o parcare, şi veneam aţă spre casă, cu o scurtă pauză la ieşirea din Budapesta – îmi amintesc ce provocare a fost să mă ţin cu maşina mea după maşina noastră în Budapesta – că în rest, pe autostradă, relaxant –  intraserăm în Budapesta pe nesimţite fără să apucăm  să ne înţelegem ce facem în caz că ne pierdem unul de celălalt – nu mai spun că toţi banii şi actele erau la unul, harta la celălalt, telefoane mobile nu aveam pe vremea aceea,  prin urmare, te pierzi de celălalt, buba mare. Am intrat în Budapesta pe la ora când iese lumea de la lucru, era un trafic… nu, nu era centură de ocolire, trebuia să traversezi tot oraşul, să treci prin centru ca să vii spre România, iar eu… pe viaţă şi pe moarte, nu lăsam pe nimeni să se vâre între maşina mea şi maşina noastră hehehe… drumul ăla  cred că m-a călit, m-a maturizat  într-un fel şi tot atunci am învăţat să înjur fluent. Deci, cam pe la Oradea, pe înserate, eram deja obosită bine. Şi alege soţul meu, de pe hartă, un drum care i s-a părut lui mai scurt cu vreo nişte kilometri faţă de drumul naţional cunoscut de noi şi o luăm pe el, pe înserate, spre casă.  Ce să vă spun, drumul, prost de altfel, mi s-a părut mie cel mai sinistru drum  pe care am călătorit vreodată noaptea.   Imaginaţi-vă că, de-a lungul lui, nu am întâlnit un sat, un bec, o arătare şi parcă nici nu se mai termina. Eram doar noi şi farurile – iar eu trebuia să cobor pantele fără motor, ca să nu mă lase benzina, eram pe roşu, benzina fusese calculată să ne ajungă pe un drum normal, asfaltat şi nu cu multe pante, acesta întrecea toate aşteptările. La fiecare curbă mă aşteptam să apară o ceată de haiduci, să ne oprească, să ne ceară socoteala (Două maşini? Ce faceee?), să ne jefuiască de preţioasa lada cu margarină occidentală pe care o aduceam în ţară (calculată să ne ajungă câte  o cutie de margarină pe lună până la termenul de expirare)  şi ce mai aveam noi pe acolo prin portbagaje (cauciucuri second-hand de iarnă)  plus banchetele din spate ale maşinilor încărcate bine până sus. Vedeam în umbra înfricoşătoare a pădurii haiduci sau … cum se chemau cei ce se retrăseseră prin Munţii Făgăraşului pe la începuturile socialismului, patrioţii aceia care  ne-au spălat de ruşine în istorie, au salvat cu puşca în mână onoarea neamului nostru docil, resemnat,  în confruntările acelea inegale cu securitatea comunistă?  Nah, că iarăşi am un lipsus, nu-mi amintesc cum le spune. De la prea multă margarină, precis.

Frumoase locuri.

Maia Morgenstern îşi donează bijuteriile din aur

Felicitări, Maia Morgenstern! Asta e atitudine civică,  asta e patriotism.

Îl vede cineva pe ăla cu „Fiţi ungurenii mei!”  (hohoho, bace ungurean…) în rolul ăsta? Eu reuşesc să-l văd cu cercei în urechi şi lănţug în jurul gâtului, dar doar atât, se rupe filmu’.

Preluaţi clipul, distribuiţi.

Poftiţi de cumpăraţi clădirea emblemă a Clujului!

Hotelul  Continental –  cunoscut în Cluj  sub numele  Conti – este, din nou, de vânzare.

Aflată în plin centru al oraşului Cluj, în colţul de sud-vest al Pieţei Unirii (Matei Corvin), clădirea hotelului a  fost construită de un arhitect clujean, Pakey (sau PakeiLajos în anul 1894 în stil arhitectural  eclectic, stilul sfârşitului de secol XIX, ca o mixtură de elemente clasice, renascentiste şi baroce.

Arhitectul Pakey, despre care am mai scris,  a proiectat şi clădirile din Parcul Central (Pavilionul de patinaj – Restaurantul Chios  şi Chioscul – Casino), cele două clădiri ale Universităţii Tehnice de pe strada Bariţiu şi fostul Liceu Brassai – actualul Liceu Unitarian  de pe strada 21 Decembrie – toate în acelaşi stil eclectic, stilul în care sunt construite cele mai multe clădiri din zona centrală a oraşului Cluj.

S-a numit la început  Hotelul New-York şi a fost, la vremea lui, cel mai mare hotel din Transilvania, având camere mai elegante şi confortabile pe cele două faţade dinspre străzile Napoca şi Universităţii şi camere mai puţin confortabile spre curtea interioară.  Pakey a gândit însă construcţia nu doar ca un hotel reprezentativ pentru Cluj, la parter a prevăzut spaţii somptuoase, pentru o cafenea destinată atât oaspeţilor hotelului cât şi localnicilor. Cafeneaua era frecventată de jurnaliştii, scriitorii şi universitarii oraşului, dat fiind că era  situată exact la kilometrul zero al oraşului, la doi paşi de sediile publicaţiilor locale şi de universitate jucând pentru Cluj, multă vreme, rolul pe care l-a avut Capşa în Bucureşti.

Dar astea au fost vremurile de glorie ale construcţiei, hotelul s-a închis demult, la parter  au  funcţionat însă în continuare spaţii de alimentaţie publică (restaurant, cafenea şi cofetărie). După revoluţie, clădirea a fost cumpărată de o firmă dar nu s-a întâmplat nimic acolo.  Proprietarul a încercat s-o vândă de prin 2007, în prezent este dispărut şi urmărit internaţional pentru datorii mari, firma lui fiind în faliment. Clădirea ar merita o soartă mai bună,  decât să rămână în continuare în paragină şi Clujul, la fel, ar merita o asemenea clădire renovată şi reamenajată.

Hotelul Continental, monument istoric,  va fi scos la licitaţie în Cluj  în data de 15 iunie, preţul de pornire fiind de 8 milioane euro. Fireşte, clădirea fiind deteriorată,  cei interesaţi în cumpărarea ei vor ţine seama şi de suma necesară renovării şi reamenajării ei.

Ei, ce spuneţi?

Tablouri vivante la Cluj

Aproape în toate micile mele vacanţe prin Europa am avut ocazia să văd măcar o statuie vie sau statuie vivanta. Pentru cei ce nu au văzut încă aşa ceva, statuia vivanta este un actor machiat şi costumat, care stă nemişcat  zeci de minute sau poate ore în şir, într-o anumită postură sugestivă. Unele statui vivante  se mişcă,  chiar se plimbă, nu e totuşi obligatoriu să stea nemişcate. De obicei machiajul şi costumaţia statuilor vivante sunt în alb sau auriu metalic, probabil pentru un impact mai puternic asupra privitorului.

Primele statui vivante le-am remarcat în Florenţa, Roma şi Napoli, apoi în Londra am văzut cele mai neaşteptate lucruri în materie de statui vivante,  astfel că, atunci când am ajuns pe La Rambla din Barcelona eram deja blazată şi nu mă mai surprindea nimic, drept pentru care nu mi-a mai atras atenţia nici măcar o statuie vie, n-am pozat nimic.

Îmi imaginez că nu e totuşi uşor să stai nemişcat cu orele într-o anumită postură, fără să clipeşti, fără să zâmbeşti la glumele sau provocările  trecătorilor, cred că trebuie un antrenament atât fizic cât şi psihic pentru asta. Dar, îmi inchipui că vivantele statui se „răzbună” pe trecători din când în când (măcar cele care pot fi uşor confundate cu o statuie adevărată din piatră)  şi fac o mişcare bruscă spre tine atunci când nu te aştepţi, să-ţi sară inima din piept, nu alta.

Când mai multe statui vivante stau împreună într-o imagine, fac un tablou nemişcat împreună,  se cheamă că alcătuiesc un  tablou vivant.

Tablourile vivante au fost la modă în perioada medievală, renascentistă şi în secolele următoare, chiar în secolul al XIX-lea  erau un gen de artă căutat, atât pentru spectacolul în sine cât şi ca model pentru pictori. În secolul al XX-lea, tablourile vivante au fost folosite mai ales ca subiect de eseuri fotografice. Iar azi, statuile şi tablourile vivante sunt din nou redescoperite în Europa, sunt nelipsite la festivaluri, ba au organizate chiar festivaluri ale lor. Spectacolul tablourilor vivante este considerat o formă de teatru alternativ, un teatru  de gesturi, una din multiplele faţete ale spectacolului de stradă, acel aşa-numit street performance sau busking.

În fotografia de mai jos e românul Silviu Caraba într-unul din tablourile vivante pe care le compunea pe Promenada Reginei din Londra. Chema din public o persoană doritoare şi în 20-30 de secunde o punea într-o postură, apoi se aşeza şi el instantaneu în „tablou”. Era aplaudat frenetic.

În Cluj tocmai s-a sfârşit festivalul Zilele Clujului, în cadrul căruia  au avut loc şi spectacolele trupei Silence Teatro din Italia,  constând din tablouri vivante. Eu am asistat la spectacolul numit  Sugestii baroce, la celelalte a plouat şi n-am avut chef să ies din casă. O oră de încântare şi amuzament, în jurul şi pe urmele actorilor, în Piaţa Muzeului şi pe străduţele învecinate, vânând cu camera foto tot felul de posturi: comice, romantice, dramatice.

Terasa mea în luna mai

Jocurile nu-s în întregime făcute, totuşi, întrevăd o lungă vacanţă acasă, în locul micilor şi deselor vacanţe în Europa, cu care mă învăţasem în anii trecuţi.  În ultima vreme, m-am concentrat mai mult asupra grădinii de pe terasă, dat fiind că o să petrec probabil mai mult timp aici, decât aiurea. Bine-i şi aşa.

Terasa mea în 15 mai

Cei care citesc constant acest blog  au aflat că mă preocupă înfrumuseţarea terasei şi pervazelor ferestrelor cu ajutorul  florilor cultivate  în ghivece, am scris despre jardinierele văzute în Londra şi despre cartea Expert în vase cu flori. Mai cu fotografiile făcute prin vacanţe, mai cu informaţii din carte, dar mai ales cu sugestiile şi sfaturile Corei care mi-a îndrumat primii paşi, mi-am lansat primele jardiniere cu mai multe tipuri de flori. Deocamdată doar două jardiniere nou cumpărate, pentru că pe la începutul primăverii am scăpat la DEDEMAN şi am venit de acolo cu o plasă întreagă de pliculeţe cu seminţe de flori şi mi-am umplut jardinierele şi ghivecele cu ele, rezultatele acelei expediţii se lasă încă aşteptate.  Dacă tot am pomenit de seminţe, în afară de seminţele de Rucola luate din Italia, singurele seminţe pe care le recomand sunt cele de la AMIA INTERNATIONAL IE SRL din Otopeni, Colţunaşi de lobb amestec  sau Tropaeolum L, în poza de mai sus sunt plantele agăţătoare (le-am pus scăriţă!) din cele 2 ghivece verzi mari de o parte şi de alta a jardinierelor, cu câte o floare galbenă în vârf; cam aşa îmi imaginez eu că trebuia să se întâmple şi cu celelalte pliculeţe cumpărate, să iasă ceva rapid din seminţe şi să crească, dar nah…Eu am făcut precum scria pe pliculeţ, dar planta nu face cum scria acolo :D.

Prin urmare, despre cele două noi jardiniere, albe de data asta, la sfatul Corei – da, albul e o culoare mai sensibilă la vase, recipiente  pentru flori,  dar sunt mult mai arătoase cele albe. Cum nu-s de dimensiuni mari, anume pentru a le putea manipula uşor singură (mai nou le tot urc şi cobor de pe pervaz, ca să le pun în bătaia ploii, am citit eu că le face tare bine florilor apa de ploaie), am plantat la fiecare din extremităţi câte o lobelie (floricelele mici albastre), în faţă câte două muşcate curgătoare roşii  şi în spate câte trei petunii (în nuanţe de mov şi ciclam).  Cora mă sfătuise invers, 3 muşcate curgătoare şi 2 petunii în fiecare jardinieră, dar am schimbat, mi-au plăcut mai  mult petuniile. Tot la sfatul ei, am mers pe un aranjament policromatic,  e vesel, nu-i aşa? – rămâne ca anul viitor să încerc şi un aranjament monocolor, unul  bicolor contrastant şi unul analog (3 culori apropiate) .

Terasa mea în 30 mai

Rezultatul nu m-a prea încântat, lobeliile mi s-au părut prea lungi, iar cu muşcatele am păţit-o, două din cele patru s-au rupt când le-am plantat. Mi-a părut tare rău şi, decât să le arunc, am plantat crengile rupte (aveam şi frunze şi câte-o floare deschisă în vârf) într-o altă jardinieră, printre muşcatele din sămânţă, cele  pitice şi jigărite. Au trecut de atunci vreo 10 zile şi nu s-a întâmplat nimic cu ele (ceea ce, zic eu, e bine, că puteau să se ofilească florile sau să se îngălbenească frunzele), poate se prind. Altceva ce nu-mi place, tot la muşcatele roşii cumpărate: nu ştiu cum sunt ele curgătoare, că stau ţepene, oblic  în sus, nu dau semne că ar vrea să se încline spre marginea jardinierei. Însă petuniile sunt ok, iar lobeliile s-au îndesat, parcă arată mai bine ca acum 10-15  zile, nu-i aşa?