Excursie pe Coasta Amalfitană (I)

A venit şi ziua a patra a  micii mele vacanţe petrecute la Napoli şi în împrejurimile lui dedicată excursiei pe Coasta Amalfitană (sau Coasta Amalfi), renumită ca fiind cea mai frumoasă şi spectaculoasă coastă a Italiei.

E inclusă în Patrimoniul cultural mondial  UNESCO.

Coasta amalfitană, Positano
Coasta Amalfitană se întinde între Peninsula Sorrento la vest şi Golful Salerno la est şi cuprinde 13 localităţi, cea mai din vest fiind Positano şi cea mai din est Vietri sul Mare  (între  Amalfi şi Salerno pe harta de mai jos).
Harta Coastei Amalfitane, sursa: goItaly autor: James Martin
Cum se ajunge pe Coasta Amalfitană

Te-ai aştepta să circule numeroase vaporaşe pe acolo, ei bine, în 2010 circulau  Metro del Mare şi Caremar, dar numai vara în sezonul de vîrf; la sfârşit de mai  când am fost eu, nu.

Circulau, în schimb, autobuzele SITA. Erau două rute spre Amalfi cu plecare din Napoli de la autogara Porta Immacolatella: una mai lungă, ce trecea prin Sorrento şi apoi parcurgea Coasta Amalfitană dinspre Positano spre Amalfi, cealaltă rută cu plecare din  Napoli era mai scurtă şi parcurgea Coasta Amalfitană în sens invers,  dinspre Vietri sul Mare spre Amalfi. Am ales-o pe prima, dorind să văd şi Sorrento şi Positano măcar din mersul autobuzului; acum, uitându-mă pe site-ul SITA nu găsesc ruta parcursă de mine, posibil să se fi desfiinţat între timp. Cu plecare din Sorrento există însă curse dese SITA pe Coasta Amalfitană şi înapoi în Sorrento. Cum din Napoli se poate ajunge la Sorrento cu trenul (cam două curse pe oră) pe linia Circumvesuviana, ai deja mai multe variante de-a ajunge pe Coasta Amalfitană din Napoli; din Sorrento rămânând însă doar SITA. Vorbesc de transportul în comun că, dacă mergi cu automobil propriu sau închiriat se schimbă socoteala, dar nu cred că se simplifică, gândind la locurile de parcare.
Însă, vorbind de tren, ai şi altă variantă de-a ajunge din Napoli pe Coasta Amalfitană: tren Napoli-Salerno şi din Salerno autobuz SITA spre coastă.

În privinţa costului transportului, am fost uimită cât de ieftin e să călătoreşti în zonă. Funcţionează în regiunea Campania un sistem integrat de transport  cu bilete comune atât pe tren cât şi pe autobuz care costă foarte-foarte puţin, pe mine biletul Napoli-Amalfi m-a costat 3,40 euro şi călătoria a durat 3-4 ore. Detalii despre bilete şi preţuri găseşti aici: UnicoCampania şi UnicoCostiera.
Sorrento văzut de pe şosea
Călătoria cu autobuzul SITA pe şoseaua de pe Coasta Amalfitană

Şoseaua îngustă şi sinuoasă, săpată în stâncă, trece cam la 50-100 metri deasupra ţărmului, unde prăpastia adâncă se prăvale în mare. Sunt cam 45 de kilometri generatori de senzaţii tari, mai ales dacă stai, ca mine, pe scaunul din faţa autobuzului, în dreapta şoferului, la geam. La un moment dat, în curbă, văd cum zburăm afară de pe şosea, în văzduh!… şi în clipa următoare ne prăbuşim în mare!
Prăpastia dintre şosea şi mare pe Coasta Amalfitană

…în imaginaţia mea… că şoferul, impasibil, conduce mai departe conversând cu vecina mea de scaun, o localnică guralivă ce fusese la piaţă în Sorrento. Mă minunez continuu cum roata autobuzului nu loveşte parapetul scund şi nu plonjăm în mare, oricum cred că trece  la mustaţă pe lângă el. Distracţie maximă când vine un autobuz SITA din sensul invers şi ne întâlnim într-o curbă…. Ce mai, am ajuns în Amalfi cu palmele umede.

Coasta Amalfitană – şoseaua deasupra mării
Peisaj pe Coasta Amalfitană
Mică plajă pe Coasta Amalfitană, în stânga o fortificaţie normandă

Frumuseţea peisajului care-ţi taie răsuflarea, bogăţia vegetaţiei mediteraneene, albastrul neverosimil al mării,  eleganţa şi rafinamentul arhitecturii construite în trepte din orăşelele ce-ţi ies în cale, şoseaua spectaculoasă, opririle în curbă când rămâi suspendat deasupra prăpastiei,  turnurile şi fortificaţiile normande presărate ici-colo, turnuleţele maure, toate acestea fac din călătoria cu autobuzul SITA pe Coasta Amalfitană o experienţă de neuitat.

Localităţile de pe Coasta Amalfitană

Plecând din Sorrento, un elegant oraş-staţiune turistică,  cea mai importantă localitate în drumul spre Amalfi este Positano, perla Coastei Amalfitane. Din păcate nu am avut timp să cobor acolo, din fericire şoseaua face atât de multe meandre din momentul în care îl vezi şi până dispare, că ajungi să-ţi faci o părere despre el. Oraşul construit în trepte, cam aceeaşi arhitectură elegantă şi rafinată ca şi în insula Capri, case cubice îndreptate cu faţa spre mare, cu linii simple şi arce sau arcade rotunde; predomină albul şi ici-colo câte o casă colorată, mai ales în roşu.
Positano
Amalfi, punctul final al călătoriei mele cu autobuzul SITA, unde şoseaua coboară până la ţărm, este un orăşel cu istorie: în Evul Mediu a fost un stat independent cu o flotă puternică, a decăzut apoi după cucerirea lui de către Pisa, alt stat maritim; a urmat apoi un tzunami în anul 1343 care a distrus portul şi partea de jos a oraşului, iar Amalfi nu a mai revenit niciodată la faima dinainte.

Amalfi, parcarea SITA
Plaja din Amalfi
Amalfi, vedere de pe dig
Amalfi, strada principală

În afară de plimbarea pe chei şi străduţele liniştite şi pitoreşti care continuă cu scări ce urcă pe uriaşele blocuri de piatră care flanchează portul, Amalfi are câteva obiective turistice: 

– Morile pentru fabricarea hârtiei din Valle del Mulini (Valea Morilor) şi Muzeul hârtiei, Amalfi fiind, secole la rând,  un centru al fabricării hârtiei, meşteşug învăţat de la arabi.

– Catedrala Sant’Andrea, într-un stil arhitectural predominant islamic-normand cu adăugiri ulterioare romanice, bizantine, gotice şi baroce; o faţadă policromă, mozaic bizantin pe frontispiciul superior,  o fermecătoare clopotniţa decorată în stil maur cu ceramică în două culori şi, cel mai valoros element, Curtea Paradisului – Chiostro del Paradiso, cu arcade impletite susţinute de coloane, considerată o bijuterie arhitecturală a sudului Italiei.

Amalfi, Catedrala Sant Andrea, Curtea Paradisului
Amalfi, Catedrala  Sant’Andrea
Se spune despre Coasta Amalfi că e scumpă…o fi, dar fructele, îngheţata şi sucul proaspăt de portocale pe care le-am luat acolo mi s-au părut chiar ieftine.
Despre Ravello,  în postarea următoare.
Reclame

La pas prin Napoli

 În afară de turul oraşului cu autobuzul turistic,  în Napoli am mai petrecut patru seri, răstimp în care m-am plimbat mai ales prin zona centrală. Mi-ar fi plăcut mie, cum nu, să dau o raită prin cartierul Scampia, celebrul fief al Mafiei, dar parcă nu singură şi nu la acele ore, aşa că m-am mulţumit cu pitoreştile ultracentrale Cartiere Spaniole, zonă autentic napolitană, cu rufe întinse între ferestre de vizavi, cu prăvălioare modeste, aşa cum le ştiam eu din filmele neorealismului italian (Vittorio de Sica, Fellini, Visconti). O zonă similară,  cu specific local şi farmec, e şi cea alcătuită din Spaccanapoli(câteva străzi înguste şi drepte, în prelungire, care parcă despică oraşul în două), pieţele şi străduţele învecinate.

Napoli, Spaccanapoli
Napoli, Spaccanapoli
Napoli, străduţă din Quartieri Spagnoli
Napoli, străduţă ce urcă din Via Toledo în Quartiei Spagnoli

Lume colorată şi extreme la câţiva paşi  unele faţă de altele:

Am văzut şi gunoaie, nu era ăla Napoli şi nu eram eu  împăcată dacă nu le vedeam, nu?
Nu putea fi vorba de a vizita vreun obiectiv turistic seara, cele două mari şi importante muzee ale oraşului (Muzeul  Arheologic Naţional – una din cele mai mari colecţii de artă antică din lume  şi Galeria Naţională Capodimonte – o colecţie valoroasă de picturi) se închideau cam pe-atunci, la fel palatele şi castelele care m-ar fi putut interesa, aşa că am intrat doar la Galeria Umberto I, în Dom şi în Biserica Santa Chiaia. Restul clădirilor importante le-am privit de-afară. O arhitectură placută ochiului, predomină stilurile baroc, neoclasic şi renascentiste. Aceeaşi eleganţă, armonie şi bun gust cu care mă obişnuisem în toate oraşele italieneşti pe care le-am vizitat.
Napoli, Galeria Umberto I
Napoli, Galeria  Umberto I, pardoseala din marmură
Napoli, Castel Nuovo sau Maschio Angioino
Napoli, Palazzo Reale
Napoli, Teatrul San Carlo
Napoli, Piazza del Municipio
Napoli, Piazza San Gaetano
Napoli, Domul
Napoli, biserica Santa Chiaia
Napoli, Piazza Gesu Nuovo
Napoli, statuia lui Nil
Dar, mai presus de arhitectură, în Napoli m-au impresionat localnicii. Dacă  în celelalte importante oraşe ale Italiei vizitate, în zonele centrale gemea de turişti şi nu vedeai mulţi localnici (ex. Roma, Florenţa, Veneţia), în Napoli, dimpotrivă: seara în weekend, parcă toţi napolitanii ieşiseră pe străzi, mai ales pe cele două considerate de promenadă: Via Toledo şi Via Chiaia. Tineri, chiar mulţi adolescenţi în grupuri. Mi s-a părut că Napoli e, mai ales, un oraş al tinerilor, că are o populaţie preponderent tânără şi cu mult timp liber, probabil şi şomajul e mare acolo -spre deosebire de oraşele Toscanei, unde după-amiază am văzut mai ales oameni în vârstă ieşiţi la plimbare şi am rămas cu impresia că Toscana e o regiune cu populaţie îmbătrânită.
Napolitanii, în puţinele situaţii în care am avut de-a face cu ei, mi s-au părut extraordinar de calzi, săritori, prietenoşi, îţi oferă ajutorul chiar fără să li-l ceri.
Napoli, Via Toledo
Napoli, Via Toledo, conversaţie în mijlocul străzii
Napoli, Piazza Dante
În privinţa mâncării, Napoli mi s-a părut cel mai ieftin oraş din cele colindate în Italia, e drept că predomină mâncarea luată în mână şi înfulecată pe stradă; prietenii mei s-au întors nu de mult de acolo şi mi s-au plâns că au căutat mult până să găsească o osterie, o ceva unde să mănânce aşezaţi la o masă.  
Pizza marinara pe care o cumpăram eu zilnic de undeva dintre Via Toledo şi Piazza Trieste e Trento costa 1,50 euro şi era perfectă, aşa că am renunţat să mai caut Pizzeria istorică Da Michelle, unde aflasem că se stă seara la coadă şi se aşteaptă cam o oră ca să mănânci o pizza. Tot pe stradă am savurat şi populara baba, o variantă a savarinei noastre, fără frişcă însă. O altă specialitate napolitană pe care am încercat-o e tradiţionala grattachecca, o băutură ce constă din gheaţă răzuită  peste care se picură sirop – de cireşe amare, în cazul meu; băutura asta s-a inventat în antichitate, împăraţii romani aduceau gheaţa din Munţii Apenini.
De aici mi-am cumpărat eu Mozzarella di Bufala (adică de bivoliţă), Campania fiind renumită pentru acestă specialitate
Nu vreau să închei fără să subliniez că Napoli e un oraş al contrastelor: cartiere elegante şi luxoase pe de-o parte, sordide şi sărăcăcioase pe cealaltă. Pe cele elegante şi luxoase le-am văzut în turul cu autobuzul turistic, iar în zilele în care am plecat cu autobuzul SITA spre Pompeii şi spre Coasta Amalfitană, am trecut prin periferii mizere, îmi aminteau de periferiile Bucureştiului. De asemenea, zona din proximitatea gării e destul de murdară, cu prăvălii ce vând marfă ieftină, asiatică probabil, seamănă leit cu zona Gării de Nord.

Cheltuieli în ziua a treia şi în serile petrecute în Napoli


-transport Napoli-Procida dus-întors: 24 euro
-tur Napoli City Sightseeing: 22 euro
-ghid turistic tipărit, hartă: 10 euro
-mâncare în Napoli (inclusiv serile) : aprox. 24  euro.
Total: aprox. 80 euro.

Concluzii
Unul din cele mai frumoase oraşe văzute de mine şi, cu siguranţă, cel mai spectaculos! Nu e însă un oraş în care să simţi că te relaxezi, poate fi obositor (traficul, zgomotul, şantierele, păzitul buzunarelor şi genţii)  într-un sejur mai lung de 3-4 zile. Aş vrea să revin acolo după ce sunt finalizate noile staţii de metrou şi staţia de intrare în oraş pentru trenurile de viteză, staţii la care lucrează unii din cei mai mari arhitecţi ai lumii- arhitecta Zaha Hadid se ocupă de staţia de intrare a trenurilor de viteză, Napoli Afragola. Probabil voi vizita atunci, pe lângă cele două muzee importante şi cartierul Sanita, de asemenea impregnat de specific local, dar nu atât de periculos precum cartierul Scampia.

De Ioana Mureşan Publicat în Napoli

Napoli din autobuzul turistic

După cum scrisesem la sfârşitul postării anterioare, la întoarcerea de pe insula Procida în Napoli, m-am lăsat „agăţată” de City Sightseeing, care, ca din întâmplare, opriseră în faţa portului, deşi punctul de plecare al lor era în Piaţa Municipiului, lângă Castel Nuovo.
Nu sunt o adeptă a tururilor cu autobuzul turistic, nicăieri nu le-am mai practicat, dar pentru Napoli – în caz că stai acolo mai puţin de două-trei  zile – mi se pare o soluţie excelentă şi iată de ce: 
     Centrul istoric al oraşului Napoli aparţine patrimoniului UNESCO, dar e şi cel mai întins centru istoric din Europa – 1700 ha, imposibil să-l baţi cu piciorul într-o zi-două;
     Cu toată valoarea lui istorică (27 de secole de existenţă neîntreruptă), artistică şi arhitecturală, nu există în Napoli construcţii – capodopere de arhitectură consemnate în diferitele cărţi de istorie a arhitecturii pe care le-am consultat, prin urmare eu, interesată de istoria arhitecturii în primul rând,  mi-am dorit mai ales o privire de ansamblu asupra arhitecturii oraşului decât una de detaliu;
     Simbolul oraşului Napoli nu e, la fel ca în cele mai multe metropole ale Europei, o clădire sau un turn-monument, ci este panorama ce se deschide privitorului de pe colina Posillipo, având oraşul (cartierul de blocuri de pe colina Vomero) de-o parte, iar de cealaltă golful Napoli cu Vezuviul în fundal; şi dacă-ţi doreşti să vezi asta cu ochii tăi, trebuie să ajungi acolo; sigur, există autobuze, funicular, dar dacă stai rău cu timpul, ajungi la soluţia mea. Via Posillipo e o prelungire a centrului istoric, face aşadar parte  şi zona aceea din patrimoniul UNESCO;
     Când am fost eu acolo, Napoli era un mare şantier, se amenajau noi staţii de metrou şi se modernizau cele existente, era mult haos şi gălăgie cu care ai vrea, în vacanţă, să te confrunţi cât mai puţin posibil, prin urmare era de evitat metroul;
E mai relaxant să vizitezi un oraş cu „faima” oraşului Napoli în siguranţă, printre turişti străini asemeni ţie şi nu să fii tot timpul în alertă, să-ţi păzeşti buzunarele şi geanta.
Cam astea au fost motivele pentru care am ales City Sightseeing şi n-am regretat nicio clipă, a fost o experienţă peste aşteptări; traseele lor parcurg cele mai frumoase şi mai reprezentative străzi, pieţe, cartiere din oraş. Pentru cei ce preferă să închirieze o maşină (decapotabilă!) sau o motocicletă, recomandarea mea ar fi să urmărească exact traseele parcurse de autobuzul turistic- există o hartă pe site-ul lor, am link spre el mai jos.

Aici informaţii (harti, orar şi alte detalii), turul costă 22 euro pentru un adult; îţi ia de la 10,30 până la 17,30 să parcurgi toate cele 4 trasee fără să  cobori nicăieri, doar la capăt de linie, ca să treci în alt autobuz pentru următorul traseu. În caz că stai rău cu timpul (poate te-ai oprit totuşi ca să vizitezi ceva, sau pentru prânz), recomandarea mea e să renunţi la traseul marcat albastru deschis, cel mai scurt, cel de 45 minute. În niciun caz nu renunţa la traseele denumite Le vedute del Golfo şi  San Martino, trasee lungi, de 1,5-2 ore fiecare.

În traseul numit Le vedute del Golfo înţelegi de ce se spune Vedi Napoli e poi muori; tot drumul acela, la dus pe Riviera Chiaia, cu blocurile elegante în stil Art Nouveau sau Art Deco, vilele luxoase şi grădinile cu vegetaţie mediteraneană luxuriantă, apoi cele două locuri de belvedere de unde priveşti oraşul, golful şi Vezuviul, iar apoi drumul la întors pe ţărm, pe Via Posillipo şi apoi Via Caracciolo, trecând pe lângă Palazzo Donn’Anna şi Castel dell’Ovo în timp ce asculţi în căşti canţonete napolitane,  îţi lasă impresii de neşters. Napoli, după mine, are cea mai spectaculoasă, cea mai impresionantă amplasare din toate oraşele Europei. Unii spun că din lume. Asta trebuie neapărat să vezi când mergi la Napoli. Dacă te plimbi doar prin zona ultracentrală a oraşului,  pe Via Toledo şi alte câteva străduţe, mai vezi şi gunoaiele şi dai de traficul înnebunitor şi de zgomot, normal că devii frustrat  şi te intorci de acolo dezamăgit.

 
 

Fotografii făcute din autobuzul turistic am mai multe în postarea de anul trecut, Vedi Napoli e poi muori. Nu e uşor de făcut fotografii din mers, majoritatea celor cu care am venit din ziua aceea au în cadru şi cheliile înroşite de soare ale turiştilor ce se aflau cu mine pe platforma autobuzului turistic, plină la început, apoi, din ce în ce mai goală. Pe ultimul traseu -cel scurt, de 45 de minute- am fost singură sus pe platformă, e o senzaţie copleşitoare să priveşti de la înălţimea aceea oraşul. Tu singură şi Napoli care ţi se dezvăluie impresionant, stradă după stradă; ţin minte că am lăsat jos căştile, nu voiam decât să privesc.

Încă două cuvinte despre traseul numit San Martino care urcă pe colina Vomero – o zonă cu case deosebit de elegante, luxoase înconjurate de grădini cu vegetaţie mediteraneană – şi te duce la un punct de belvedere care îţi oferă o altă panoramă impresionantă asupra oraşului Napoli, de data asta mai de aproape decât de la Posillipo. Se vede clar de aici  Spaccanapoli(despică Napoli), crăpătura prin ţesătura stradală a oraşului. Şi în acest punct de belvedere, ca alternativă, se poate ajunge cu funicularul.

Napoli, panoramă de lângă mănăstirea San Martino
Spaccanapoli este strada îngustă şi dreaptă ce se poate sesiza din colţul dreapta jos al fotografiei de mai sus spre grupul de blocuri înalte din umbră.

Scuze pentru calitatea fotografiilor, ce să-i faci…cameră foto nouă, fotograf neîndemânatic şi multă, prea multă cremă de protecţie solară avută la îndemână.

Memorabil tur. Dar, în Napoli am umblat mult şi pe jos, acolo mi-am petrecut toate serile, patru la număr, despre care voi relata în postarea următoare.

De Ioana Mureşan Publicat în Napoli

Prima zi: Sosirea la Napoli

Am scris aici  despre pregătirile pe care le-am făcut în vederea micii mele vacanţe la Napoli şi în împrejurimile lui. Prima zi din vacanţă a fost destinată călătoriei de la Cluj la Napoli. Aşadar, trei segmente:
    • Cluj – Fiumicino cu compania aeriană Wizz Air
      Plecare din Cluj pe la miezul zilei, aşa cum era orarul în mai 2010, acum însă, plecarea e seara.
      Zborul plăcut, fără probleme, ca de obicei. Aeroportul Fiumicino e unul din aeroporturile cele mai mari din Europa, până ajungi să ieşi din el, ai parte de e o întreagă călătorie şi cam de fiecare dată am fost conduşi  pe alt traseu, în funcţie de pista pe care am aterizat. Durează cam 40 de minute -dacă te grăbeşti şi nu ai bagaj de cală-  până ajungi la ieşire sau  la gara din aeroport.
    • Fiumicino Aeroporto – Roma Termini cu trenul Leonardo Express
      Pentru a ajunge cât mai repede la gara Termini din Roma sunt mai multe variante, pe care le-am trecut în revistă  aici. Em am ales trenul Leonardo Express, luat din aeroport; aeroportul Fiumicino are gară (în Italia, doar el şi aeroportul din Pisa au). Acest tren pleacă din jumătate în jumătate de oră, călătoria durează tot o jumătate de oră şi în mod normal, e cea mai rapidă soluţie pentru a ajunge de la aeroportul Fiumicino la gara Termini din Roma, dar şi cea mai scumpă -14euro, dacă exceptăm taximetrul.
      Gara din aeroport e o gară mică, cu vreo 3 linii de cale ferată, aflată  la alt nivel, se ajunge acolo urmând indicaţiile ai treni (la trenuri) din aeroport. Mi-am luat de la tutungeria din gară bilet pentru tren, se poate cumpăra însă  bilet de călătorie până la Napoli de la automat sau de la ghişeu.
      Ghinion, am aşteptat pe peron cam o oră şi jumătate şi trenul tot n-a venit. Din timp în timp,  la megafoane, o voce empatică îşi cerea scuze în italiană şi în engleză şi ne dădea asigurări că în 10 minute soseşte trenul. N-am mai văzut în viaţa mea atâţia călători să coboare dintr-un tren, cum am văzut atunci când, în fine, trenul a apărut dinspre Roma. Şi nici nu am înţeles atunci pe moment unde au încăput atâţia, dar urma să înţeleg după ce am urcat noi în tren, că ne strânsesem deja cât de  3 garnituri. Eu am prins loc de şezut, dar pe culoarul trenului se stătea ca-ntr-o cutie de sardele. Ăsta da, transport de 14 euro! În fine, ajung în gara Termini unde trenul Leonardo Express ne lasă la 400 de metri de capătul liniilor, locul unde-s afişajele şi casele de bilete, aşa că mai trebuie calculat vreo 10 minute până ajungi acolo.
    • Roma Termini – Napoli Centrale cu tren regional
      Există o mulţime de trenuri pe ruta asta, de obicei alternate:  o Frecciarossa ( Săgeata roşie), un Intercity, un Regionale veloce (regional rapid, cum e Leonardo Express)  sau un Regionale (un personal ca pe la noi), vezi Trenitalia.  Sunt diferenţe mari de preţ între un tren şi altul: Frecciarossa (1,10 ore, 45 euro), Intercity (2,05 ore, 22 euro), Regionale  (2,40-2,50ore, 10,50-12,40euro).
      Când am ajuns eu la gara Termini, tocmai plecase Intercity şi următorul tren care pleca era Regionale, cel mai ieftin, cu 10,50 euro. Am cumpărat bilet de la automat şi m-am urcat în tren, după ce am validat biletul în cutia galbenă de pe peron. Ca regulă generală, se validează înaintea urcării în tren orice bilet care nu are tipărit pe el data şi ora plecării trenului, logic, nu?
      La un moment dat, pe câmp, trenul a oprit şi ne-a ţinut acolo cam o oră şi ceva, apoi s-a târât până în gara următoare unde a înţepenit. Noi am stat în tren, aşteptând, până a venit un zvon, cum că iute să fugim la altă linie, că tocmai intră un alt tren în gară, care ne preia pe toţi. Am fugit peste linii, am ocupat noul tren, care însă nu s-a lăsat dus vreo 20 de minute, până când a fost inspectat vechiul tren, probabil în căutarea unor posibili adormiţi. Până la urmă, pe la 9,30 seara, pe întuneric, am ajuns în Napoli.

      În Napoli nu am găsit niciun bar deschis în gară, iar la barurile din piaţa gării nu aveau bilete de autobuz. În staţie, o mare de tineri, toţi ridicau din umeri când îi întrebam de bilet. Aşa că am luat un taximetru, care m-a dus cu 15 euro (cam mult) până la hostel, măcar am scăpat de orbecăitul după străduţa şi clădirea căutată. Şi, după ce am trecut de două interfoane, am ajuns în fine la hostel (situat într-o clădire ridicată în curtea interioară a altei clădiri), unde am achitat restul de plată aferent cazării şi mi-am luat în primire patul, într-o cameră minusculă cu 4 paturi şi o baie mai mare decât camera. Curăţenie, un living mare în care dădeau toate dormitoarele. Recepţionerul, un napolitan vorbăreţ cam de 40 de ani m-a surprins; amabil e puţin spus, simţeai că se implică, că-i pasă, că vrea să ai parte în Napoli de-o vacanţă memorabilă.
      Încă supărată pe Trenitalia, pentru că în loc să ajung pe la ora 5 după-masă am ajuns la 10 seara, am mâncat ceva din bagaj, mi-am luat o Birra Moretti de la automat şi mi-am pregătit lucrurile pentru a doua zi.

Cheltuieli făcute în avans şi în prima zi

    bilet avion dus-întors: 27,50 euro, cazare: 105 euro, trenuri: 24,50 euro, taxi: 15 euro
    Total: 172 euro.

Am scris în total 20 de articole despre vacanţa la Napoli şi în împrejurimi, un Cuprins al lor găseşti  aici.

Vacanţă la Napoli şi împrejurimi

Îmi dorisem de multă vreme să văd Coasta Amalfitană, despre ale cărei peisaje spectaculoase auzisem, aşa  că, pe la începutul lui 2010,  am decis că venise momentul.
Positano Coasta Amalfitană
Coasta Amalfitană, Positano, vedere de pe mare
Ca perioadă, m-am gândit că luna mai  ar fi potrivită, dat fiind că zona vizată e destul de în sud şi pentru iunie cumpărasem deja bilete pentru Pisa, pentru a vizita  Cinque Terre care-s mult  mai în nord; mi se părea, deci,   aranjamentul perfect.

Bilet avion

Din Cluj nu avem zbor spre Napoli, dar după ce am consultat mersul trenurilor  Trenitalia  a rezultat că e mai comod şi mai ieftin să zbor din Cluj la Roma şi de acolo să iau un tren spre Napoli, decât să călătoresc  cu trenul din Cluj la Bucureşti şi să iau din Bucureşti un avion spre Napoli.
Am găsit un bilet  pentru sfârşitul lui mai 2010, Cluj-Roma dus-întors, cu 120 lei preţ final cu toate taxele incluse, mica mea vacanţă urmând să se întindă pe parcursul a cinci zile şi jumătate.

Rezervare cazare

Imediat după rezervarea biletului de avion, am început să mă gândesc la cazarea pentru cele 5 nopţi. Cum deja, în mare, îmi făcusem un program şi înţelesem că zilnic voi fi pe drum, ba cu trenul  sau autobuzul, ba cu vaporul – tentaţiile în zona Napoli sunt numeroase şi aş fi vrut să cuprind cât mai mult – rezulta că trebuie să caut cazare într-un loc foarte bine conectat cu toate locurile pe care doream să le vizitez şi cât mai în centrul zonei. Aveam pe listă deja două oraşe: Napoli şi Sorrento; ca oraş -atracţii turistice- evident aş fi preferat Napoli, urma să văd însă ce găsesc convenabil  într-unul şi în celălalt. Camerele cu un singur pat din hoteluri – single room –  părându-mi-se prea scumpe, m-am uitat pe oferta de hosteluri de la Hostelworld. În Sorrento n-am găsit nimic convenabil, în schimb în Napoli, bingo!  Hostel Bella Capri, foarte aproape de Molo Beverello – portul turistic al oraşului (2 minute), aproape şi de autogara SITA (5 minute), aproape şi de centru (5 minute). Găsisem un alt hostel şi mai bun  în apropiere de Bella Capri,   dar acela nu avea dormitoare pentru femei, ci doar mixte, aşa că am renunţat la el. Am rămas la Hostelul Bella Capri, în dormitor cu 4 paturi şi baie proprie, 21 euro/noapte, 5 nopţi. Din suma totală de 105 euro, 10,5 euro mi s-au luat de pe card la rezervare, urmând ca diferenţa s-o achit, cash, la sosirea la hostel.

Documentare

În lunile pe care le-am avut la dispoziţie până la plecare, am avut timp suficient să mă documentez despre zona pe care voiam s-o vizitez. Greu a fost să aleg ce voi vizita şi la ce să renunţ. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că 5 zile sunt o glumă bună: acolo ar trebui cel puţin 8-10 zile, doar ca să treci în revistă obiectivele turistice.
Ghiduri turistice am avut două: Italia de la Fodor’s  şi Neapole – coasta şi insulele de la Editura Corint. Când am ajuns acolo mi-am mai cumpărat un ghid strict pentru Napoli şi o hartă a oraşului, tip cearşaf.
M-am documentat bine pe net în privinţa transportului în zonă, totuşi nu am găsit niciun vapor spre Coasta Amalfitană, părea imposibil, mi-am zis că sigur voi găsi la faţa locului.
În cele din urmă -greu de ales- am ajuns la un plan final:
  • Prima zi: sosirea în Napoli pe la ora 17, instalare la hostel şi plimbare prin oraş;
  • A doua zi: insula Capri; seara Napoli;
  • A treia zi: vizită fulger pe insula Procida, apoi Napoli toată ziua;
  • A patra zi: Coasta Amalfitană;
  • A cincea zi: Pompeii; seara Napoli;
  • A şasea zi: vizită la Muzeul de Arheologie din Napoli, apoi  întoarcerea la Roma, Fiumicino, Cluj.

Ultimele pregătiri

Merg întotdeauna cu un troller de până la 10 kg, bagaj de mână. Haine, câteva  cosmetice, ceva mâncare (conserve, patiserie, salam de Sibiu, ciocolată, fructe), o geantă uşoară de purtat pe umăr, ghiduri turistice, uneori trepied. Mi-am cumpărat cu câteva zile înainte o nouă cameră foto, mai performantă, nu puteam merge într-o asemenea vacanţă cu vechea cameră!
Pe lângă bagajul obişnuit, de data asta mi-am mai pus o pălărie de soare şi cremă de protecţie solară. Prognoza meteo spunea că va ploua în fiecare zi câteva ore, aşa că mi-am pus şi o pelerină uşoară şi o umbrelă.
Check-inul online fiind făcut pentru dus ( pentru  întors nu, în 2010 încă nu se putea face check-in online  pentru Fiumicino), la drum spre Napoli!
Am scris în total 20 de articole despre vacanţa la Napoli şi în împrejurimi, un Cuprins al lor găseşti  aici.

Cantonete napolitane

Orice  evocare a fascinantului  Napoli ar fi incompletă fără reamintirea măcar a unei cantonete napolitane.
Pentru iubitorii  acestui gen, am ales câteva din piesele celebre:  O sole mio, Funiculi Funicula, Torna a Surriento, Santa Lucia, Te voglio bene assaie, Malafemmena şi Napule e.

O sole mio
– cântă Placido Domingo, Jose Carreras, Luciano Pavarotti:
sursa: youtube, user: corellon01

Funiculi Funicula
– în interpretarea lui Luciano Pavarotti:
sursa: youtube, user: islington2000

Torna a Surriento
– în interpretarea lui Andrea Bocelli:
sursa: youtube, user: valdezalcantara

Santa Lucia
– în interpretarea lui Enrico Caruso:
sursa: youtube, user: tomfroekjaer

Te voglio bene assaie
– cântă Lara Fabian:
sursa : youtube, user:fanlarafabian

Malafemmena
– în interpretarea lui Toto:
sursa: youtube, user: TheTiz62

Napule e
– în interpretarea lui Pino Daniele:
sursa : youtube, user: souazione

Dacă eşti interesat nu doar de cantonete napolitane ci de Napoli (Neapole), atunci poate e bine să ştii că acestă postare face parte dintr-un ciclu de  20 de articole despre vacanţa petrecută la Napoli şi în împrejurimi, un Cuprins al lor găseşti  aici.

Cum se circulă în Napoli

Trafic haotic. Nu se respectă nicio regulă. Şi totuşi, nu am văzut niciun accident în zilele petrecute acolo, impresia mea e că se circulă foarte sigur în tot acel vacarm. O mulţime de motorete, motociclete cum n-am văzut niciunde, multe femei conducându-le. Claxoane, ambuteiaje prin pieţe. 
Nu se opreşte la verdele pentru pietoni, trebuie să începi să traversezi pentru ca maşinile şi motocicletele să te lase să treci. Dacă la început traversam străzile în fugă, după ce un motociclist mi-a făcut semn să n-o fac, am început şi eu să trec strada mai relaxată, ca să ajung ca la sfârşitul celor cinci zile petrecute acolo, să trec nemaiţinând cont, nici eu, dacă e verde sau roşu la semafor.
Şi acum, un filmuleţ concludent:
sursa: youtube, user: Amikal75
Şi încă unul, cu strada pietonală Via Toledo, intersectată de străduţe pe care circulă şi maşini, motorete, motociclete…observă zgomotul străzii:
sursa: youtube, user: andreabroaddus
De Ioana Mureşan Publicat în Napoli

Transport de la Napoli la Pompeii

Există un  abonament, UnicoCampania 3T, pentru transport în toată regiunea Campania, merită studiat dacă  e potrivit sau nu. Dar şi fără el, transportul în  Campania e foarte ieftin.Se poate ajunge din Napoli la Pompeii cu trenul, linia locală de cale ferată Circumvesuvianaaici  orarul şi staţiile din Napoli.
O altă modalitate (pe care am folosit-o eu)  pentru a ajunge din Napoli la Pompeii e autobuzul SITA  aici  orarul şi adresa autogarei din Napoli.
În ambele variante, staţia de coborâre în Pompei e  Pompei Scavi.
Pentru cei ce aleg autobuzul SITA, autogara Porto Immacolatella din Napoli  se află pe malul mării, cam la 300-400metri de Molo Beverello (portul turistic principal) în stânga lui, cum stai cu faţa spre mare.
Dacă nu ai abonament UnicoCampania şi cumperi bilet  pentru Pompei Scavi (cam 2-3 euro pe sens) e recomandabil să cumperi în acelaşi timp şi bilet pentru întoarcerea de la Pompeii, e  mai ieftin  şi la Pompei Scavi lângă staţia autobuzului nu găseşti de unde să-l cumperi. La Pompei Scavi, staţia de întoarcere spre Napoli e exact vizavi de cea de sosire.
De la staţia de autobuz Pompei Scavi şi până la situl arheologic Pompeii se fac cam 100-150metri.