Apărută la Editura All, Michelangelo, o viaţă neliniştită este o biografie a marelui artist al Renaşterii, scrisă de Antonio Forcellino, restaurator, istoric şi scriitor, specializat în artă renascentistă. Forcellino a lucrat o perioadă lungă la restaurarea sculpturii Moise a lui Michelangelo, parte din mormântul lui Iuliu al II-lea aflat în biserica San Pietro in Vincoli din Roma.
Sculptura Moise din bazilica San Pietro in Vincoli - Roma
Partea centrală a mormântului papei Iuliu al II-lea
Cartea urmăreşte cronologic atât procesul de făurire a inegalabilelor picturi, sculpturi şi proiecte de arhitectură ale genialului Michelangelo, cât şi tribulaţiile, viaţa personală neîmplinită a artistului şi pendulările lui periodice între Florenţa şi Roma, de-a lungul întregii sale vieţi. În acelaşi timp, cartea e o frescă a vieţii artistice, sociale şi politice din Florenţa şi Roma – Florenţa de-a lungul guvernării a familiei Medici şi în vremea lui Savonarola, iar Roma, cât timp în fruntea bisericii catolice s-au perindat nu mai puţin de 13 papi (Michelangelo a trăit aproape 90 de ani).
Statuia lui David din Piazza del Signoria din Florenta
În paginile cărţii suntem iniţiaţi în tehnici de pictare a frescelor şi tehnici de sculptură, ni se explică dificultăţile tehnice apărute pe parcurs şi modul în care Michelangelo le-a depăşit. Suntem martori la naşterea sculpturilor: Bachus, David, Pieta, Sclavii, mormântul lui Iuliu al II-lea (Moise) – mormânt care a constituit “tragedia vieţii” artistului, după spusele lui, mormintele din Sacristia nouă de la Capelele familiei Medici, apoi la crearea picturilor şi frescelor: Madona din Manchester, Tondo Doni, Bătălia de la Cascina, Capela Sixtină şi la realizarea proiectelor de arhitectură: San Lorenzo din Florenţa şi San Pietro din Vatican.
Sculptura Bachus a lui Michelangelo, din Muzeul Bargello din Florenta
Ce mi s-a părut uluitor: fără a avea experienţă de arhitect, lui Michelangelo, ca cel mai mare artist în viaţă, i se propune la 70 de ani conducerea şantierului de la San Pietro de care se va ocupa cu succes până la sfârşitul vieţii, la aproape 90 de ani.
Sculptura Pieta din bazilica San Pietro din Vatican
Mai citisem anterior despre toate aceste lucruri într-o altă carte-album, scrisă tot de un autor italian. Ce a adus însă cartea Michelangelo, o viaţă neliniştită nou, este portretul psihologic prea puţin măgulitor, “pictat” artistului de Antonio Forcellino şi demonstrat de el în carte la tot pasul, cu documente ale vremii.
O mare putere de muncă, focalizare exclusiv asupra muncii, anularea propriilor nevoi trupeşti, conştiinţa propriei valori, o precoce şi uriaşă stimă de sine, tensiunea continuă în care trăia, reprimarea propriei homosexualităţi, individualismul, zgârcenia, şiretenia, comportamentul necinstit în relaţia cu papii – principalii lui clienţi, o relaţia aproape nevrotică cu propria familie, fire singuratică, neîncrezătare, bănuitoare, într-un cuvânt o personalitate suferindă – constante de-a lungul întregii lui vieţi, dovedind, încă o dată, că un uriaş artist nu e neapărat „uriaş” şi pe plan personal. M-a surprins neplăcut felul în care se purta cu ceilalţi artişti-colaboratori, modul în care-i folosea până era convins că a depăşit dificultăţile lucrării şi o va putea finaliza de unul singur, din dorinţa de-a nu împărţi nici măcar fărâme şi altora din gloria lui. Alt gust amar mi-a lăsat amânarea timp de 40 de ani a execuţiei mormîntului papei Iuliu al II-lea (unde e sculptura Moise), deşi primise la început o sumă uriaşă de bani pentru acest proiect, papa însă murind la scurtă vreme după contractarea lucrării de către Michelangelo şi între timp, apărând mereu alte şi alte lucrări ambiţioase pe care artistul nu ar fi vrut să le refuze, ele însemnând faimă şi alte şi alte sume de bani câştigate. A fost, până la urmă, obligat să-l finalizeze, datorită proceselor intentate de urmaşii papei Iuliu al II-lea.
Mormântul lui Michelangelo din biserica Santa Croce din Florenta
Trist mi s-a părut şi că Michelangelo, lăsând în urma lui o avere, a avut parte de un mormânt mediocru în Florenţa, încropit de Vasari şi elevii lui din nişte sculpturi de-ale lor – şi asta pentru că rapid, la moartea marelui artist, toate sculpturile lui chiar neterminate au fost sechestrate, luate de Putere, el fiind recunoscut încă din timpul vieţii ca fiind cel mai mare artist al omenirii. Ciudată ironie a sorţii, în acest timp, mediocrii Giuliano, duce de Nemours şi Lorenzo, duce de Urbino ambii din familia Medici, au parte de nemurire graţie emoţionantelelor sculpturi ale lui Michelangelo făcute pentru mormintele lor în Sacristia nouă de la Capelele Medici din aceeaşi Florenţa.
Mormântul lui Giuliano, duce de Nemours din Sacristia nouă, Capelele familiei Medici de la biserica San Lorenzo din Florenţa
Cele două statui aşezate oblic sunt Noaptea şi Ziua (neterminată)
Mormântul lui Lorenzo, duce de Urbino, din Sacristia nouă de la Capelele familiei Medici, biserica San Lorenzo - Florenţa
Cele 2 statui aşezate oblic sunt Crepusculul şi Aurora
Cartea conţine 510 pagini de text şi 34 pagini de fotografii nu toate de înaltă calitate, suficient de relevante însă. Este recomandată tuturor celor interesaţi de artă sau de istoria Italiei.
Capela Sixtină din Vatican
Articolul de mai sus a fost scris pentru campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL, campanie ce îşi propune să promoveze lectura şi voluntariatul.
MicileVacante 
Pe mine nu inceteaza sa ma uimeasca confuzia frecventa dintre caracterul si opera unei personalitati (fie artist sau cercetator). Produsul muncii lor poate sa fie deosebit, chiar genial, dar asta nu inseamna de fel ca si personalitatea e pe masura. Ba din contra, daca iti dedici fiecare secunda unei obsesii si mai ai si succes nu mai ai timp de nimicurile politicoase care pentru altii sunt atat de pretioase. Einstein era misogin si arogant, Mozart era un infantil curvar si betiv, Puskin era betiv, Newton era nebun de-a dreptul si tot asa. Fiindca cu exceptia operei geniale…erau tot oameni si ei. Una este firea omului si alta este ceea ce creaza. Iar cand opera te reprezinta mult mai bine decat o poti face tu, investesti tot in ea si nu-ti bati capul cu restul. Mai ales cu ceva atat de putin important precum imaginea in societate. Desi un astfel de geniu este de regula foarte menajat, adica i se iarta multe, asadar chiar ce rost ar mai avea sa se preocupe de dragalesenii.
Mie viata potential „reprobabila” a marilor si ilustrilor nu ma intereseaza nici de frica. Ei nu conteaza ca oameni. Viata lor nu transmite nimic in plus legat de opera. Ce creaza ei, aia da, ma intereseaza. In orice caz nu m-ar dezamagi Planck fiindca era betiv si dormea prin boscheti. Ce treaba are asta cu aportul lui la fizica? Eminescu era aproape fatis fascist. Si ce? Poezia lui e mai putin frumoasa din cauza asta? (dap pana si mie imi place Eminescu desi sigur nu-l inteleg ca romanii, dar ii apreciez muzicalitatea :D). Asa si Michelangelo o fi fost egoist, arogant si ticalos si totusi asta nu conteaza de loc pentru calitatea lui de artist. Pana la urma daca e sa generalizam, majoritatea geniilor sunt barbati. Dar stim (fapt bine stabilit de peste jumatate din populatia Terrei) ca toti barbati E porci. Rezulta ca geniile sunt porci. QED si am rezolvat problema :)).
Cartea insa pare interesanta si zau ca as citi-o fiindca fiind scrisa de un italian sigur are multa barfa de salon :D. Cu citatii, bineinteles :D.
Vladimir
Vezi Vladimir că ai o eroare în raţionamentul tău, mie îmi dă că majoritatea (şi nu toţi) geniilor E porci.
Cred că e vorba de efectul de halou (halo effect), tinzi să extinzi 😛 o calitate la restul trăsăturilor de personalitate. Adică, artistul ăsta reuşeşte să redea, ca nimeni în lume, în stâncă sau pe pânză sentimentele umane cele mai frumoase, mai duioase, prin urmare el ştie mai bine decât toţi ce e frumuseţea sufletească şi prin urmare ne aşteptăm de la el să fie mai bun, mai uman ca restul gloatei. Cam aşa funcţionează păcăleala, cred. Sau mai e si acel Noblesse oblige. Pai esti tu cel mai mare artist din lume, admirat, respectat de toti, ai un statut social la care trebuie sa tii si sa stii ca Michelangelo tinea, si-a angajat un biograf inca in timpul vietii si ii servea minciuni 🙂
Pe mine altceva m-a surprins, chiar m-a socat, eu nu-s obisnuita cu astfel de biografii, drept e si ca n-am mai citit de ‘jde ani. Cum se poate sa apara asa ceva, pai si autorul e italian, Michelangelo e cel mai mare artist al italienilor, pai fala si mandria lor…? la noi numa’ incerca sa spui ceva de Eminescu, ca fascist, ca sifilis, sa vezi tu apoi. Pai Eminescu suntem noi, tara, poporul parca este si un cantec in sensul asta, dai in Eminescu? dai in mine, dai in tine, dai in fabrici si uzine. Intelegi?
OOOoooo pai cum sa nu inteleg? Sunt rus. Macar in educatie sunt rus pur :D. Si la noi e exact la fel! Hohoho sa zici ceva de Puskin (e si greu :D), dar e catastrofa. Exilul te mananca (daca supravietuiesti lapidarii pana parasesti urbia).
Eu zic ca si geniile, ca si restul, sunt mai buni cu teoria decat cu practica. E mai usor sa pui pe panza sentimentele umane cele mai profunde decat sa le manifesti :P.
Ba pardon, e greseala voita de rationament! :)) Eu, femeile le-am auzit spunand si accentuand (cu aplomb) pe cuvantul TOTI. Am facut „groh!” cu incantare (fiindca evident nu se astepta mai mult de la mine) si mi-am insusti-o si eu in aceeasi forma. Nemodificata. 😀
Altfel, eu mereu am grija sa precizez „majoritatea” si mereu adaug o paranteza in care spun clar „nu toti, o parte, cei mai multi” fiindca am constatat de muuuuuult timp ca multi membri ai blogosferei inteleg prin majoritate -> toti :D. Cand le explic cam a treia oara diferenta mi se transmite gentil ca-s eu cu probleme si as fi prea riguros (si de fapt ar trebui sa inteleg majoritatea= toti -> fuck DEX & DOOM). Moment in care holbez ochii, ridic din umeri si le mai explic o data. Si daca totusi m-am suparat le povestesc pe cinci paragrafe despre distributia normala si dupa asta scap. In sensul ca imi capat pecetea de nebun si sunt folosit strict ca referinta pentru datele de istorie, fiindca astea sunt in numere si, in acceptiunea generala, cam asta invarte unul ca mine :))))).
„Eu, femeile le-am auzit spunand si accentuand (cu aplomb) pe cuvantul TOTI. ”
Toate femeile? Majoritatea? Femeile pe care le-ai cunoscut tu? Cateva dintre ele? Cate?
:))))) Cel putin doua femei, au spus cel putin o data ca „TOTI barbatii E porci”.
Dar aici, la nivelul asta, avem o problema distincta! 😛 Cunoasterea nu-i un fenomen distribuit random in populatie. Nu-i stocastic -> nu putem aplica statistica 😀 Nu trebuie neaparat ca gradul de adevar al frazei sa fie impartasit de toate femeile ca sa fie adevarata. De fapt poate sa nu fie impartasit de nici una si sa fie adevarata. Sau de toate si sa fie falsa. Dar lasand cazurile extreme la o parte, cu alte cuvinte, legat de gradul de adevar al afirmatiei „orice quark are un anti-quark” parerea unui fizician specialist in fizica particulelor e mai valoroasa si probabil mai aproape de adevar decat decat a intregii populatii de pe strada intervievate (presupunand ca acolo nu exista un al doilea specialist 😀 ).
Pe de alt parte, evident mananc rahat 😛 fiindca:
1) in exemplul cu quarkul avem un studiu prost efectuat de la inceput, stil mass-media (numai aia pot fi atat de idioti in mod natural), fiindca gradul posibill de adevar al afirmatieii de mai sus ar trebui investigat fie numai intre fizicieni, fie si mai bine, numai intre fizicienii specialisti in fizica particulelor. Ca sa aplicam macar un pic, un pic, de statistica :P. Fie ea si trasa de par
2) cele cel putin doua femei care au afirmat cu naduf ca „TOTI barbatii E porci” nu erau nicidecum specialist in barbatologie ci erau doar foarte exasperate.
Asadar, ma declar invins, dar de zis, trebuia sa mai zic ceva :D. Concluzia: cel putin o parte dintre genii sunt porci!
stiu ca afirmatiei are un „i”! 😀 Chiar nu pricep cum de-au aparut doi. Ceasul rau, pisica neagra..
Mie, mai ales în cazul artiştilor – scriitori, compozitori, sculptori – neconcordanţa aceasta, între operă şi calitatea morală-umană a individului, nu mi se pare aşa uşor de acceptat. Mă simt trădat, păcălit! Adică ei nu sunt ceea ce spun şi fac, ci nişte farsori ordinari, înzestraţi abuziv de creator cu o genialitate nemeritată! Mai bine nu mai le citesc biografiile :)!
Mai sunt si artisti cu o viata exemplara, uite, in acelasi timp cu Michelangelo si intr-o perioada lucrand in apropiere unul de altul, a existat si Rafael, un „print” printre artisti, iubit de toata lumea. Acelasi Forcellino a scris o carte-biografie si despre el, ambele se gasesc la editura All, eu am ales-o pe cea despre Michelangelo.
Obiceiul asta cu una zice alta face stii si tu ca e caracteristic multora (despre popi: predica apa si beau vin) si pana la urma si geniile sunt oameni.
Eu apreciez separat artistul, ca om, si opera sa; le vad ca pe niste chestii total diferite. Nu vad ce relevanta au calitatile morale ale artistului in aprecierea lucrarilor sale. Desigur, e interesant sa mai aflu cateva „picanterii” din viata lui Michelangelo sau a lui Leonardo sau a altuia, dar asta nu va influenta parerea mea asupra operelor lor. E ca si cum ai judeca un copil doar dupa parinti, ceea ce mie personal nu mi se pare foarte corect.
Imi plac mult picturile si scupturile lui Michelangelo, mai ales voluptatea personajelor, par foarte vii, autentice 🙂
Cred ca e singura carte pe care ai citit-o despre acest geniu, cat despre „mediocrii” Giuliano si Lorenzo de Medici nu stii absolut nimic. Te invit la lectura. Un alt aspect care denota lipsa te de cunostinte este reprimarea homosexualitatii! Cred ca fiecare in viata noastra am admirat pana la divinizare o persoana de acelasi sex, unde mai pui ca acea persoana era erudita, foarte frumos si avea aceleasi conceptii ca tine… este usor sa coboram un geniu de pe piedestalul sau, este usor sa aruncam cu noroi in oameni care sunt cunoscuti de o lume intreaga! Michelangelo si Da Vinci erau homosexuali, Eminescu avea sifilis, nu stiu cine era nebun … nu inteleg de ce nu ne rezumam la a contempla munca lor, de ce cautam sa vedem doar defecte acolo unde sunt… iti mai spun ceva, facea si pipi si caca. Si stii de ce? PENTRU CA ERA OM!