Turnul Croitorilor din Cluj şi încă ceva

Este postarea cu numărul 100 pe blog şi fiind vorba de o aniversare, m-am gândit  să-i dau o notă mai personală.

turnul bastionul croitorilor cluj

Cluj - Turnul (Bastionul ) Croitorilor (latura sudică)

Turnul Croitorilor făcea parte din  sistemul de fortificaţii construit în sec. XV- XVI  pentru apărarea oraşului medieval Cluj, sistem  alcătuit dintr-un număr de 18-22 de turnuri de apărare şi porţi, unite între ele prin ziduri de apărare înalte, prevăzute cu creneluri şi metereze. Tot acest sistem de fortificaţii a fost realizat şi  întreţinut  din munca şi banii locuitorilor oraşului, la acea vreme în număr de  4000-5000. Breslele negustorilor şi a meşteşugarilor erau puternice în vremea aceea  şi fiecare dintre ele a avut alocat un anumit turn, l-a construit şi apoi întreţinut şi apărat;  astfel a fost un turn al măcelarilor, cizmarilor, blănarilor, aurarilor, ş.a.

turnul bastionul croitorilor fatada cluj

Cluj - Turnul Croitorilor, faţada

Situat la baza Căii Turzii – cum vii dinspre Dealul Feleacului, Turnul Croitorilor a suferit în ultimele secole mai multe restaurări, ultima dintre ele acum câţiva ani, când a fost transformat într-un centru cultural.

Nu-s deloc entuziasmată de felul în care arată: ca un turn medieval de secol 21, nici urmă de patina secolelor, cu ţiglă portocalie nouă, parca ar fi şi nişte termopane pe faţada principală…  dar asta e,  treabă ca pe la noi.  Ori nu a plecat în delegaţie în străinătate cine trebuia, ori nu a ajuns unde trebuia, ori n-a privit ce trebuia.

Revenind la breasla croitorilor, ea  a continuat să existe până pe la sfârşitul sec. XIX-lea. Dar, cu bresle sau fără bresle, croitori în Cluj au continuat să fie chiar şi în comunism care, orişicât, nu i-a iubit pe meşteşugarii particulari  şi cu toate astea se poate spune că prin anii ’60 meşteşugurile au cunoscut la noi o oarecare înflorire şi un meşteşugar bun câştiga pe atunci mai mult decât mulţumitor.

Bunicul meu a fost croitor particular, avea atelierul în centrul Clujului, chiar lângă casă.  Lucra cu ucenici, cel mai bun dintre ei a ajuns mai târziu director la Casa Modei.  Bunicu’ avea multe comenzi şi lucra de dimineaţa de la 7-8 până seara târziu, cu o pauză de o oră la amiază.  Sâmbăta  avea program scurt – până pe la 5 după-masa, apoi mergea la un şpriţ cu prietenii. Din câte bănuiam noi, familia, subiectul preferat al bunicului la acele reuniuni colocviale era „Sigur o să vie americanii”. Americanii întârziau să apară, au sosit însă într-o  dimineaţă doi de la Miliţie şi l-au luat pe bunicu’. A doua zi au revenit în formaţie mai mare şi după ce au grăbit-o pe bunica să golească stelajul din cămară pe care ea ţinea dulceţuri şi compoturi – ţin minte că, bunica, de emoţie, a scăpat câteva borcane cu compot de cireşe şi s-au spart, în amintirile mele de copil era sânge pe jos în cămară – au spart peretele şi au scos punguţa cu doi bani… – cocoşei de aur, adică.

Dar astea-s vremuri apuse… bunicu’ nu a mai trăit să vadă că au venit totuşi americanii, când cu Bechtel. Între timp, din meşteşugurile noastre şi meşteşugari s-a cam ales praful, cei bătrâni s-au mutat în cimitire,  cei tineri şi buni au plecat în străinătate, tocmai acum două zile am văzut un interviu cu un pantofar român din Viena – el îi încalţă pe mai-marii  lumii, printre care şi pe Putin.

Cine ar mai avea nevoie azi la noi  de croitori  după ce a apărut marfa ieftină asiatică şi second-hand-ul vestic?  Azi nici măcar pentru  reparaţii nu-i căutăm, dacă ni se rupe un nasture sau descoase un tiv, altă haină la rând.

Atelierele micilor meşteşugari  s-au desfiinţat, că – nu-i aşa? – nici nu dădeau bine la vremurile noastre moderne, las’ să fie acolo la ei la Florenţa un cartier întreg cu ateliere şi prăvălii minuscule, la noi străzile din centru  sunt împânzite de agenţii bancare spaţioase (la noi, la rupţii-n fund ai Europei e, pare-se,  El Dorado-ul băncilor, peste 40 de bănci străine având sucursale în România), farmacii, shaormerii, magazine cu chinezării, second-hand-uri, covrigării…

Pe vremea când eram copil, pe strada mea era un atelier mic  cu un nene foarte priceput, afara pe uşă  scria: Clinica de Păpuşi. Veneau la el de departe cu păpuşi sau alte obiecte delicate, la lipit sau reparat. Acum, acolo e  o casă de amanet. Nu merge afacerea, e prea mare concurenţa, pe fiecare stradă sunt câteva amaneturi – se plânge proprietarul.

Publicitate