Hotel, Hostel, Hostal

Încep aici o serie de postări privitoare la CAZARE, bazate pe experienţa mea, cam limitată, e drept, la cele câteva ultime călătorii şi vacanţe prin  Europa.

Veneţia, Hotel Danieli

Hotelul, se ştie, e o unitate de cazare clasificată (de la o stea la cinci stele), are angajat personal calificat, are recepţie 24 ore din 24, 7 zile din 7 şi oferă cazare numai în camere private şi pe termen scurt. În funcţie de mărime şi importanţă, oferă şi alte servicii conexe: restaurant, săli de conferinţă, fitness, piscină etc.

Nu mai exemplific, toţi am stat în hoteluri.

Hostelul este o unitate de cazare pentru turişti cu buget redus şi/sau pentru cei cu nevoi  mai mari de socializare. Cazarea într-un hostel se face în dormitoare comune – diferite pe sexe sau mixte, cu un număr variabil de paturi, de cele mai multe ori suprapuse, acele aşa-numite bunk beds. Fiecare turist are un dulap închis cu cheie în care îşi depozitează lucrurile, inclusiv geamantanul de dimensiuni medii. Hostelurile mari şi bune au aproape toate şi un număr de camere private, single şi double. Băile sunt de regulă comune, pot fi anexate dormitorului sau comune pe nivel; unele camere private dispun însă de baie proprie. Hostelurile mai au, obligatoriu, una sau mai multe încăperi  cu mese, scaune, măsuţe şi fotolii, în care dimineaţa turiştii iau micul dejun, iar în restul zilei pot petrece timpul în comun, pot citi/consulta cărţi, reviste, urmări televizorul sau naviga pe internet (fără/cu restricţie de timp). Cele mai multe hosteluri au şi o bucătărie utilată, în care se poate găti. Deseori există şi automate cu băuturi răcoritoare, bere.  Ambianţa e mai cordială şi mai neprotocolară, comparativ cu cea din hoteluri.

Hostelurile mari au, la fel ca hotelurile, recepţie non-stop. Mai nou au apărut hosteluri cu piscină, sală de fitness, altele au terasă şi grădină pe acoperiş sau restaurant şi terasă în curtea interioară; unele servesc gratuit şi cina nu doar breakfast, altele o asigură contra unei sume infime. Nu există limite şi, părerea mea, hostelurile bune întrec în confort şi facilităţi multe din hotelurile mai slăbuţe. Apărute la început ca unităţi de cazare pentru tineri, având chiar limită de vârstă multe din ele,  cele mai multe hosteluri au renunţat între timp la această restricţie şi acceptă orice turist, totuşi, preponderent pentru acest stil de cazare rămâne tineretul.

De obicei serile, în mai fiecare hostel, găseşti câte un povestaş în jurul căruia se adună cei amatori de amintiri din copilărie sau călătorie, conversaţie, socializare; uneori cineva găteşte după reţete locale în timp ce ceilalţi privesc, amuzându-se; se leagă pe loc amiciţii şi se pleacă în grup la un tur nocturn, la club  sau la o bere. Pare o convenabilă soluţie de cazare pentru cei ce călătoresc singuri şi sunt în căutarea societăţii celor de aceeaşi vârstă, se mai leagă prietenii, se mai planifică o excursie împreună prin împrejurimi.

În călătoriile mele, atunci când plec singură şi nu găsesc cameră single convenabilă la un hotel, aleg de multe ori un hostel, dacă e bine amplasat (amplasarea e criteriul meu de bază, apoi preţul). Nu stau decât în dormitoare  de femei, nu mi s-ar părea confortabil altfel. Am stat  în dormitor de 3 paturi la Londra, de 4 paturi la Napoli, iar la Roma, Veneţia şi Florenţa în dormitoare de 8-16 paturi. Cel mai neplăcut pentru mine a fost în camera de 3 paturi la Londra, apoi în cea de 4, cel mai bine în dormitoarele cu cât mai multe paturi. Să explic de ce: în dormitoarele cu multe paturi am constatat că merg fete care nu emit pretenţii, ştiu că au un pat, un dulăpior şi atât, vin şi pleacă atunci când vor, fără jenă sau restricţii, dar evită pe cât posibil să deranjeze pe ceilalţi. Se vorbeşte cu voce joasă în cazul în care-s împreună două sau mai multe, altfel, se salută la venire şi plecare vecinul de pat şi cam atât. În dormitoarele cu 3-4 paturi, am constatat (sau am avut eu ghinion) că vin tot soiul de persoane cu… să le spunem nevoi mai speciale: ba nu pot adormi cu lumină sau zgomot, ba dimineaţa vor sau trebuie să doarmă mai mult, ba stau cu orele în baia dormitorului, pregătindu-se pentru o ieşire în oraş şi-şi întind toate lucrurile prin baie şi cameră. În general, în dormitoarele mici se forţează un program comun: ne culcăm la ora aia că eu altfel nu pot adormi, ne sculăm la ora aia că eu maine mă întâlnesc pentru prima dată cu familia prietenului meu şi trebuie să  fiu odihnită. La Londra, într-o cameră mare cu doar 3 paturi, dar cu podele scârţâinde şi o uşă zgomotoasă, am cedat rugăminţilor franţuzoaicei, drăgălaşă  de altfel, şi am pus şi eu umărul să-i iasă bine întâlnirea cu posibil viitorii socri, adică am rămas în pat dimineaţa până la 9, să nu o trezesc; evident că  m-a apucat, de nervi şi de draci, durerea de stomac, nu doar de foame. Iar serile, franţuzoaica fiind plecată,  ailaltă, cu mască pe ochi şi dopuri în urechi,  trebuia musai să adoarmă  cu lumina stinsă! pe la ora 10, că altfel îi sărea somnul.

Aşa că, traumatizată după experienţa de la Londra, în călătoriile următoare mi-am rezervat loc în dormitoare cât mai mari: la Veneţia de 16 paturi – să fie sigur, iar la Roma de 9 paturi ( n-am găsit cameră mai mare).  A fost totul perfect. Se mai întâmpla să mă trezesc când intra câte o turistă nouă, atunci sosită cu bagajul de la aeroport sau gară şi mai calca prin străchini, dar adormeam la loc. Nu-mi făcea nimeni program de culcat-sculat, nu purta nimeni conversaţii de la care nu te poţi sustrage.

Veneţia, Hostel Venezia de pe insula Giudecca

În fotografia de sus e hostelul în care am stat ultima oară în Veneţia, un fost depozit de grâne de pe cheiul insulei Giudecca, vizavi de Piazza San Marco şi aproape de staţia de vaporetto. Răcoros în iulie, deşi stăteam la ultimul etaj. Camerele erau uriaşe, separate prin nişte paravane din rigips, câte 2 * 2 paturi suprapuse în fiecare separeu. Dar în partea de sus a încăperii, separeurile comunicau între ele, ba comunicau şi cu restul camerelor de pe etaj, în fapt eram o singură hală pe nivel, cu camere de câte 16 paturi, câte 4 paturi într-un separeu. Am dormit excelent, n-am nicio plângere. La parter aveam şi bar cu preţuri mici, seara obişnuiam să iau o bere sau un pahar de vin şi să mă aşez pe jos, pe chei, privind vaporaşele şi luminiţele dinspre San Marco. Lângă hostel, tot pe chei, o pizzerie foarte bună cu preţuri rezonabile. Iar cu ocazia Festei del Redentore am avut petrecere la bar şi pe cheiul din faţa lui,  până dimineaţa.

Preţul unui loc în acest hostel  e de 23 euro/noapte.

Hostalul este o unitate de cazare specifică Spaniei, similară cu pensiunea de la noi, guesthouse din restul Europei sau cu un cămin cu camere închiriate pe perioade mai lungi sau mai scurte.  Oferă cazare în camere private: single sau double, cu sau fără baie privată.  Nu au recepţie permanentă, nici alt personal pe care să-l găseşti permanent în incintă. Nu e obligatoriu personalul calificat şi deseori e o afacere de familie. Preţuri mai mici ca la hotel, pretenţii mai reduse.

Barcelona, Hostal Layetana

În fotografia de mai sus, hostalul în care am stat în Barcelona. O cameră single cu balcon şi baie, aflată pe latura stângă a clădirii, deasupra aleii care dădea în piaţeta din faţa catedralei; se vedea de pe balcon turnul catedralei, din păcate în schele. Clopotele însă se auzeau perfect, din jumătate în jumătate de oră.
Camera era minusculă, 7 mp, dar avea tot ce-i trebuie unei camere de hotel (pat, dulap cu umeraşe şi sertare, birou, scaun, noptieră, suport geamantan). Balcon mare pe toată lungimea camerei, cu balustradă din fier forjat, în stil art nouveau. Baie proprie. Nu se servea breakfast – motiv de-a trece zilnic prin faimoasa piaţă Boqueria pentru aprovizionare – şi nu avea nici bucătărie la dispoziţia turiştilor, doar un cuptor cu microunde pe hol.
Preţul camerei: 36 euro/noapte.
Cam zgomotos loc, dimineaţa te trezea traficul de pe stradă, strada Laietana fiind o arteră paralelă cu Rambla, intens circulată. Nu recomand neapărat acest hostal, totuşi eu am fost satisfăcută de amplasarea centrală, posibilitatea de-a mă întoarce fără grijă noaptea târziu şi fireşte, faptul că nu împărţeam camera şi baia cu nimeni.
Multe alte hostaluri au însă bar, cafenea, sala de mese şi probabil, o ambianţă mai prietenoasă, mai intimă.

În concluzie: hostelul are obligatoriu dormitoare comune (dar poate să aibă şi camere private, single sau double), hostalul din Spania are doar camere private, la fel ca şi hotelul. În rest, e o diversitate de facilităţi la toate tipurile de cazare, ca şi diferenţe de preţ.