Sculpturi şi ambient – Michelangelo

Zilele astea m-am gândit la relaţia dintre sculpturile întâlnite în Roma şi Florenţa şi ambientul în care sunt ele expuse:  biserici, muzee, pe faţada clădirilor  sau în pieţe publice. Unele sculpturi suferă prin contextul (sau locul, amplasarea) lor, în timp ce altele câştigă, din acelaşi motiv.
Multe sculpturi sunt prost puse în valoare în biserici, la depărtare prea mare de privitor, cu fel de fel de obiecte de cult sau flori artificiale în jur, luminate insuficient, cu un fundal încărcat. Decât în asemenea condiţii, eu prefer să privesc sculpturile -cele ce sunt anume făcute să fie privite doar din faţă-  într-un album de artă de calitate decât la faţa locului, acolo unde ele sunt  nefericit expuse.
Mai mult decât în biserici, îmi plac sculpturile  în muzee, acolo există  lumină mai potrivită şi de obicei te poţi apropia cât de mult vrei de ele şi te poţi şi învârti în jurul lor, să le vezi din toate unghiurile.
Însă, ceea ce mă încântă  cel mai tare pe mine, plăcându-mi arhitectura, sunt acele îmbinări reuşite de sculptură şi arhitectură care împreună conduc la un summum de frumuseţe.
Dar, să exemplific cele scrise, cu câteva sculpturi de-ale lui Michelangelo şi apoi de-ale lui Bernini,  în ambianţele lor:
Sculpturi de Michelangelo
  •  Pieta, ce se află în bazilica San Pietro din Vatican. Ca dimensiuni, o sculptură mică,  faţă de imensitatea aceea ostentativ opulentă, care e interiorul bazilicii; mică şi printre celelalte sculpturi, majoritatea uriaşe, masive (că alte adjective nu prea  găsesc), cum sunt cele ale lui Bernini. Sculptura lui Michelangelo ne vorbeşte despre omenesc, despre tragic, duioşie şi resemnare, într-o catedrală ce vorbeşte despre puterea şi opulenţa bisericii catolice şi a capilor ei. Chiar dacă sculptura are un subiect religios, nu se-mpupă, ca să zic aşa, cu vecinătăţile, cu ambientul adică.  Dezamăgitor e şi faptul că se află la o distanţă prea mare de privitor  (recunosc, cu această ocazie, o miopie de 0,5 necorectată cu lentile), că trebuie să faci zoom pe ea cu aparatul foto ca să vezi bine detaliile, că între tine, privitor şi ea se află un geam de protecţie enervant şi aş zice jignitor – dacă nu aş şti că locurile astea sfinte, mai ales, atrag tot felul de demenţi puşi pe distrugere. Şi încă ceva supărător: fundalul încărcat (marmură cu model obositor de  vălurit şi un chenar verde, ca nuca-n perete) pe mine chiar mă deranjează, distrage atenţia şi prefer să privesc sculptura într-un album de artă unde fundalul e alb sau negru, decât la faţa locului (Pieta a fost sculptată să fie privită doar din faţă). Mai jos,  în fotografie, Pieta din bazilica San Pietro  şi  aici Pieta pe fundal negru, într-un album de artă.
Vatican, Bazilica San Pietro, Pieta -fotografiată de mine cu zoom
       Cum vă place?
  • Moise, grupul statuar din biserica San Pietro in Vincoli din Roma -mare, cam mare pentru un interior normal de biserică, i-ar fi stat mult mai bine în bazilica San Pietro pentru care a fost şi proiectat de Michelangelo, dar a aterizat în cele din urmă în acestă biserică (fiind şi neterminat şi probabil şi datorită corniţelor lui Moise – le-aţi văzut la faţa locului? dacă nu, priviţi sculptura într-un album de artă).  Îmi place mai mult în reproduceri, unde silueta lui Moise e scoasă din context şi  pusă -de-obicei- pe un fundal negru; până n-am fost acolo nici măcar n-am ştiut că nu e doar statuia lui Moise şi că e un întreg grup statuar, grup care nu-l ajută, mai degrabă dilează din forţa şi expresivitatea lui Moise.
Roma, Biserica San Pietro in Vincoli, Moise

  • Bachus din Muzeul Barghello din Florenţa, unde sculptura  lui Michelangelo e, totuşi,  într-o companie aleasă, alături de alte sculpturi. Parcă stâlpul găurit din spatele statuii şi cercurile de fier  n-o  favorizează, nu-i aşa?
Florenţa, Muzeul Barghello, Bachus
  • David din Galleria del’Accademia dar şi cei din Piazza della Signoria şi Piazzale Michelangelo din Florenţa. Primul e originalul, sculptat de Michelangelo, celelalte două sunt copii. David cel original ocupă un loc privilegiat în galeria de artă,  însă şi davizii din pieţe sunt bine puşi în valoare, unul lângă intrarea în impunătorul Palazzo Vecchio (personaj simbolizând forţa tinereţii, lângă un palat simbolizând forţa durabilă), celălalt în mijlocul pieţei de belvedere care poartă numele genialului artist al Renaşterii. Eu, dacă e să mă emoţionez cumva în faţa unei sculpturi, o pot face la fel de bine şi în faţa unei copii, nu doar a originalului; de când am văzut la Londra, la Victoria&Albert Museum, aripa cu mulaje după sculpturi, portaluri, coloane romane şi ce mai erau acolo, privesc cu tot atâta admiraţie şi o copie după un original, de vreme ce copia e excelent realizată. Şi nici nu mai cred că poţi afirma cu certitudine, în faţa unei opere de artă expuse, că e copie sau ba, probabil că de multe ori originalele sunt protejate şi ni se servesc nişte copii.
Florenţa, Piazza della Signoria, David
  • Piazza del Campidoglio -sau a Capitoliului- din Roma, proiectată în întregime de Michelangelo, mi se pare un exemplu izbutit de îmbinare între designul elegant al pieţei, sculpturi (statui în piaţă şi pe faţada clădirilor)  şi arhitectura celor trei clădiri ce-o mărginesc. De câte ori merg la Roma mă duc special în această piaţă, mă încântă frumuseţea şi rafinamentul ei.
Roma, Piazza del Campidoglio, scara Cordonata, statuile Castor şi Pollux şi Palatul Senatorial
Roma, Piazza del Campidoglio, Palazzo Nuovo şi statuia lui Marc Aureliu
  •  Sacristia Nouă de la Capelele familiei de Medici de la  biserica San Lorenzo din Florenţa, cel mai reuşit exemplu de îmbinare între sculptură şi arhitectură văzut de mine, unde cele trei grupuri statuare au fost concepute de Michelangelo să fie în deplină armonie cu liniile arhitecturale ale încăperii proiectate tot de el anterior, dând naştere unui tot de-o tulburătoare frumuseţe. Din păcate, în asemenea cazuri, fotografiile nu pot reda decât o mică parte din ceea ce se poate vedea la faţa locului,   aici o fotografie nu cine ştie cât de reuşită. Cele trei grupuri statuare sunt şi aici făcute să fie privite din faţă, eu le aveam în două albume de artă în reproduceri mari, le cunoşteam deci şi am fost gata să renunţ la vizită, la vederea preţului mare afişat pentru turişti,  11 euro dacă nu mă înşel (era şi o expoziţie atunci, probabil că, în mod obişnuit, preţul e mai mic). Ar fi fost, însă,  o mare greşeală, sculpturile trebuie neapărat văzute împreună cu designul sălii în care se află.
Despre sculpturile lui Bernini în ambientul lor, în următoarea postare.
Despre picturi celebre presărate prin biserici, dar şi despre muzee şi galerii de pictură, cu alte viitoare ocazii.
Anunțuri
De Ioana Mureşan Publicat în Roma

7 comentarii la “Sculpturi şi ambient – Michelangelo

  1. Sunt perfect de acord: multe statui sunt amplasate aiurea, deseori in semiobscuritate, la distante prea mari fata de privitor. As aminti si eu un exemplu negativ din seria Michelangelo: Cristo della Minerva, cu amintitele hibe, din Santa Maria sopra Minerva. Poate si din aceasta cauza am apreciat, cu atat mai mult, Galeria Borghese, unde genialele sculpturi berniniene sunt puse, cu adevarat, in lumina.

  2. Eu nu pot sa compar imaginile sculpturilor din albumele de arta cu originalele. Atunci cand ma aflu in fata unei sculpturi pe care am vazut-o de zeci de ori in poze si despre care am invatat atatea la scoala, mi se pare mult mai frumoasa, uneori chiar diferita de ceea ce stiam eu. Chiar daca sunt amplasate in locuri nepotrivite, sculptuile isi pastreaza farmecul intact. Eu fac abstractie de spatiul care le inconjoara si le privesc doar pe ele. Nu imi venea sa mai plec de langa Pieta, de fiecare data cand o vad simt aceleasi emotii. Acelasi lucru e valabil si la picturi. Felicitari pentru articol!

  3. Anca, dar vorbesc de sculpturile ce asa-s facute sa fie privite doar din fata. Si la care privitul lor la fata locului nu-ţi aduce nicio informatie in plus, din cauza distantei nu vezi nici macar la fel de bine detaliile. Haide, esti studenta la Istoria artei, stii si tu ce calitate prezinta azi reproducerile din albumele de arta si cat de mari sunt! Prin urmare, emotia ce-o resimti in fata Pietei vine de la ce? Daca faci abstractie de ambient, atunci are cumva legatura cu „mana sculptorului care…cand…originalul”? As vrea sa inteleg. Daca ai afla ca e o copie la fel te-ai emotiona sau nu?
    Multumesc pentru aprecieri 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s